A fost numit „Domnu' Trandafir de Hârșova” pentru activitatea sa desfășurată la catedra aceleiași școli timp de aproape 40 de ani și pentru că foștii săi
elevii au devenit la rândul lor profesori respectați de limba franceză. Chiar dacă profesează în județul Constanța, publicistul și criticul literar Ion Roșioru nu a uitat niciodată localitatea sa natală, Mânzălești.
Vorbește foarte bine cinci limbi străine: franceza, spaniola, rusa, maghiara și germana, scrie poezii și proză, pantumuri (specie a poeziei lirice în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următor) și haiku (poezie japoneză alcătuită din 17 silabe dispuse în 3 grupe) și are publicate numeroase cărți: poezie, proză, monografii și volume de critică literară.
Reporter: Stimate domnule Ion Roșioru, sunteți unul dintre cei mai activi critici literari din țară. Ați recenzat aproape toate cărțile conjudețenilor noștri. Ați publicat cărți de versuri, monografii, proză etc. Care credeți că e genul literar care vă reprezintă cel mai bine?
Ion Roșioru: Fără să fac prea mult caz de memoria mea, îmi aduc bine aminte că această întrebare mi-a mai fost pusă, tot la un interviu, de nimeni altul decât de poetul și publicistul… Marin Ifrim și că atunci am răspuns fără ezitare că reprezentativă pentru mine era ipostaza de prozator, chiar dacă la acea dată nu publicasem încă romanul „Ține-mă de vorbă să nu mor“. Acum simt parcă nevoia să mă revizuiesc și să optez pentru postura de poet, bibliografia mea la acest capitol îmbogățindu-se, în acest interval cu numeroase titluri: „Recviem pentru secolul meu“, „Incantații de mătase“, „Mir(easmă) de nard“, „Lacrimi triunghiulare“, „Clopotul din Dojoji“, „Pantumierul I și II“, „Trecutul afectiv se pierde“, „101 schaltiniene“, „Insomnii vesperale“ (în cadrul colecției de poezie contemporană Opera Omnia), apărute fie pe suport de hârtie, fie pe suport electronic, plus alte două volume așteptând să iasă, sub o formă sau alta, în lume: „Mâinele meu începe azi“ și „Cupola unei lacrimi“, cărora li s-ar mai putea adăuga un volum scris, de data aceasta, în limba franceză și intitulat „La secrétaire du destin“.
Rep.: Eu văd în poezia dumneavoastră un rafinament aproape academic, iar cronicile dumneavoastră literare sunt adevărate operații chirurgicale. De aceea v-am pus întrebarea anterioară. Sunteți profesor de franceză. V-au influențat în vreun fel marii poeți francezi?
I.R.: Ceea ce mă singularizează în poezie este cultivarea acerbă, să nu zic disperată, a unor specii poetice cu formă fixă. Din cele circa 70 de asemenea tipuri de poeme canonice m-am oprit, rând pe rând, după principiul dragostei la prima vedere, asupra câtorva cărora am încercat să le aflu secretele: pantunul, pantumul, vilanela, terzanela, cadrilul, hain-teny-ul, schaltiniena și elida. Munca de traducător, materializată în antologia Vilanele și pantumuri, s-a împletit tot timpul cu cea de creație propriu-zisă. Aș mai putea să adaug și antologia, găzduită de Editura Virtual, Poeți niponi dintotdeauna, dovadă că am cochetat și cu tipuri de poeme, precum haiku-ul și tanka, ivite și consacrate în țara Soarelui-Răsare. Frecventarea acestor specii mi-a disciplinat gândirea și exprimarea poetică și m-a ferit de prolixitate. Cu toate acestea, prefer să nu vorbesc despre cronicile literare ce ar ilustra așa-zisa critică de întâmpinare, ipostază în care încerc, de fiecare dată, spaima medicului că diagnosticul pus de el ar putea fi unul greșit. Așa că revin la a doua parte a întrebării. Într-adevăr, frecventarea asiduă, atât ca profesor, dar și ca traducător, a poeziei franceze m-a înrâurit mult, reperele mele fiind, Baudelaire, Victor Hugo, Rimbaud, Th.Gautier, Th. Banville, Apollinaire, Valéry și încă destui alții, ale căror poeme le-am transpus în românește și le-am inserat într-o antologie bilingvă în două volume adresate îndeosebi copiilor și adolescenților cu care am lucrat preț de aproape patru decenii: Etonnements/ Sub semnul mirării.
Rep.: De unde acest altruism necondiționat față de scriitorii buzoieni? Când le prezentați cărțile țineți seamă de vreo ierarhie anume? Vă întreb pentru că am constatat cu câtă bucurie întâmpinați debutanții și cu câtă acribie scrieți despre cei consacrați…
I.R.: Pe harta geografiei mele literare, literatura ce are într-un fel sau altul legătură cu zona Buzăului, ocupă un loc predilect. Psihanalizând un pic, această activitate de infanterist ce sapă tranșee exegetice și se pregătește pentru un asalt întru solidaritate cu toți confrații de condei de la Curbura Carpaților, s-ar putea să-și aibă originile în complexul de inferioritate al fiului risipitor aruncat de destinul profesional în stepa dobrogeană. Altruismul necondiționat de care vorbiți se naște dintr-o nevoie de iertare la întoarcerea mea acasă. Neapărat trebuie luată în calcul, sau pusă în ecuație, și valoarea intrinsecă a cărților despre care scriu. Ierarhiile valorice au fost și sunt omologate de Măria Sa Timpul care rareori se întâmplă să dea greș pentru că el uită repede și nici nu-l interesează că un anume scriitor este sau nu șef de revistă, de gașcă literară, nici că are milioane de euro în contul bancar al unor rude, că are un număr enorm de butuci de vie în podgoria personală ori că deține pe viață o funcție politică. Marea tristețe a criticului este aceea că n-are mai multe vieți să scrie despre toate cărțile care apar și la care are acces într-o vreme în care circulația tipăriturilor este extrem de deficitară.
Rep.: Colaborați la cele mai valoroase reviste literare, inclusiv la „Bucureștiul literar și artistic”, unde redactor-șef e un alt buzoian, Florentin Popescu. Ce publicație de profil vi se pare mai ancorată în prezentul cultural?
I.R.: Am salutat dintotdeauna revistele culturale și literare ce ies de sub auspiciile localismului strict și ale dirijismului politic și se deschid nu doar spre valorile din țară, ci din întreaga diasporă românească și nu numai. În afară de publicația citată, aș mai aminti: Pro Saeculum, Ex Ponto, Convorbiri literare, Conta, Poezia, Poesis, Vatra veche, Fereastra etc. Paginile de istorie literară se jumelează fericit în ele cu cele de exegetică ori cu cele beletristice și găzduiesc, totodată, traduceri din literatura universală din toate timpurile.
Rep.: – Am văzut cu ochii mei respectul și atenția de care vă bucurați, din partea autorităților, la Hârșova, orașul dumneavoastră de adopție, unde predați franceza de peste 3 decenii. Aveți o casă părintească la Mânzălești, unde, din când în când, avem bucuria imensă să vă vizităm. Vine un timp când „fiii risipitori” se întorc acasă. Ce ziceți, vă veți muta vreodată aici, la câțiva pași de Buzăul nostru drag?
I.R.: Cu siguranță. Și acest lucru se va întâmpla într-un viitor nu prea îndepărtat. Izvoarele mă strigă, la propriu și la figurat, și nu doar în nopțile de Sânziene. Ca și rădăcinile, de altfel.
Rep.: Sunteți membru titular al Uniunii Scriitorilor – Filiala Dobrogea. Faceți parte din elita scriitoricească dobrogeană, recunoscut fără rezerve de confrați. În anii din urmă v-au descoperit competențele și buzoienii noștri. Istoricul Alex. Oproescu e primul buzoian care a intuit în dumneavoastră, cu ani în urmă, scriitorul profesionist de azi. Cum vedeți Buzăul literar actual?
I. R.: Buzăul e un oraș prin excelență cultural. Sunt aici personalități literare de prima mână și m-a bucurat faptul că este întreținut un dialog între generații, dovadă că aici a fost deschis recent un cenaclu precum Ante Portas care a reușit deja să-și editeze cea dintâi antologie. La noblesse oblige! Nimeni nu poate uita că de Zona Buzăului se leagă nume de scriitori de prim rang, de-ar fi să ne amintim doar de Vasile Voiculescu, Ion Gheorghe, Gh. Istrate, Ion Băieșu, G. Băiculescu, Gh. Ene, Passionaria Stoicescu, Titi Damian, Bucur Chiriac, Gh.Iova, Radu Cârneci, Florentin Popescu, Arthur Porumboiu.
Rep.: Lucrați la o istorie a literaturii buzoiene. Ar fi prima carte de acest fel. Ce ne puteți spune în această privință ?
I.R.: Sunt oarecum în situația omului ce vrea să construiască o casă, dar care se află în faza strângerii cărămizilor, grinzilor și căpriorilor. Cu roaba, cu spatele sau cu cioacla la care a înhămat un catâr pe care o șatră de țigani l-au abandonat pe un maidan pentru că n-au găsit pe cineva să-l împuște atunci când venirea toamnei i-a chemat spre alte meleaguri mai calde. Dincolo de comparația badină, cred că e o treabă destul de responsabilă și în fiecare seară mă rog la bunul Dumnezeu să-mi dea răgazul și starea de spirit necesară spre a duce cât mai aproape de finiș acest demers temerar care, sincer, mă înspăimântă. Aș fi ipocrit să n-o recunosc.
Rep.: O ultimă întrebare, adresată împreună cu mulțumirile mele pentru amabilitatea și răbdarea cu care v-ați destăinuit cititorilor ziarului OPINIA. În cazul în care vom înființa, la Buzău, o filială a Uniunii Scriitorilor, iar dumneavoastră vă veți retrage acasă, ați accepta să fiți președintele acesteia?
I. R.: E o a doua provocare care mă înspăimântă, atât ca perspectivă cât și ca responsabilitate uriașă. Așa că propun să ne oprim înainte de a vă da un răspuns tranșant. Rămâne pentru interviul următor, cu condiția ca timpul să mai aibă răbdare cu fiecare dintre noi. De orice se poate face abstracție, nu și de timpul care nu iartă și căruia îi vedem capriciile la tot pasul.