Ca şi în zilele noastre, şi în perioada interbelică s-a manifestat indiferenţă faţă de locurile ce marcau jertfele pentru apărarea neamului din Primul Război Mondial. Vom concretiza această afirmaţie printr-un fragment din cuvântarea ţinută de profesorul I. Săndulescu de la Liceul „Regele Ferdinand” (actualul Colegiu Naţional „Alexandru Vlahuţă” din Rm. Sărat), la Ziua Eroilor, în anul 1936, şi publicată în revista „Glas Tânăr”:
„Şcoala, biserica, armata şi mai ales <familia> să stăruie cu pilde la întărirea cultului eroilor noştri…
Dar o imagine tristă îmi stăruie în minte, o imagine care mă face să vă mărturisesc şi strângerea mea de inimă, deci starea mea sufletească deosebită, pe care am avut-o când am primit însărcinarea să vorbesc din partea corpului didactic.
Acum câţiva ani am vizitat cu elevii atât Mausoleul de la Mărăşeşti, cât şi pe cel de pe plaiurile râmnicene de la Racoviţeni, unde a fost una din cele mai crâncene lupte. Vizitându-l pe cel dintâi, adică cel de la Mărăşeşti, am avut nespusa mulţumire ca în mijlocul criptelor ordonate şi îngrijite, într-un moment de reculegere sufletească, de tăcere, de închinare şi rugăciune comună, am făcut cea mai frumoasă oră de istorie a neamului, cu elevii mei, care desigur au învăţat mai mult decât şirul de lecţii învăţate pe de rost din manualele de şcoală.
Vizitându-l pe cel de al doilea, cu aceeaşi elevi, am avut în sufletul meu un moment de amărăciune pe care nu mi-am putut-o stăpâni, mai ales când acum câteva zile am citit în ziarul <Curentul>, că aceeaşi neglijenţă, aceeaşi lipsă de respect faţă de mormintele eroilor, domneşte acolo unde mii de vieţi au fost secerate întru îndeplinirea aceluiaşi înalt ideal.
Că acolo ar fi mai mulţi eroi nemţi, bulgari, unguri, turci, decât români, cred că acesta n-ar fi un motiv, că în ochii celor care fac educaţia neamului, să lase să se profaneze acele locuri sfinte. Ce impresie groaznică ar face unui strein, care după atâţia ani ar găsi marmorele cu inscripţii de pe morminte lovite şi sparte de mâinile nelegiuite ale unor copii în care nu tresare nici o scânteie de ce înseamnă Patrie – neam – erou.
În ce constă superioritatea sufletească a unei naţii? Acuzarea cade asupra noastră a tuturor, care în loc să semnalăm aceste cazuri, le lăsăm să treacă ca un fapt divers. Gândul nostru să fie sus, iar ca un rezultat firesc al năzuinţelor noastre, să căutăm ca acest cult al eroilor să fie oglinda sufletului nostru în care zilnic să putem privi ca într-un sanctuar în care totul este curat şi sfânt, aşa cum de curată şi sfântă le-a fost viaţa lor plină de un eroism înălţător”.
Astăzi mai sunt vizibile doar resturile fundaţiei Mausoleului construit din beton armat, cu o subterană împărţită în nouă firide. Era de formă dreptunghiulară (10 x 6 m şi înalt de 8 m), înconjurat cu un zid cu laturile de 30 x 35 m şi înalt de 2,5 m. Deasupra porţii de intrare era o plachetă din bronz cu următorul text: „Vouă, Camarazi căzuţi în onoare şi spre amintire, pentru luarea cu asalt a acestor înălţimi în luptele de Crăciun, înaintea Râmnicului Sărat, de la 22 la 26 decembrie 1916. A 12-a Divizie de Infanterie Bavareză”.
Monumentul era placat cu marmură pe toate laturile, plăcile fiind inscripţionate cu numele tuturor celor înhumaţi în acest spaţiu. O altă placă din marmură, amplasată lângă trepte avea un text trilingv (germană, română şi rusă): „Aici odihnesc eroii (…) morţi pentru patrie”. De jur împrejurul Mausoleului erau dispuse circular şapte piese din piatră, la subsol ajungându-se prin nişte uşi metalice masive. Potrivit părerilor multora dintre cei care şi-l mai aminteau, monumentul „rivaliza ca mărime şi frumuseţe cu cel de la Mărăşeşti”.
Puţini ştiu însă că în decembrie 1917 marele scriitor Gala Galaction a sosit la Petrişoru, comuna Racoviţeni, pentru a participa la festivităţile de inaugurare a monumentului amintit. Momentul a fost relatat în articolul „De la Buzău la Petrişoru-Racoviţeni”, publicat în ziarul bucureştean „Renaşterea” (anul I, nr. 97/2 octombrie 1919).
„(…) Sosisem din Bucureşti noaptea târziu şi sub lumina rară a felinarelor cunoştinţa mea de altă dată – Buzăul popasurilor în casa unor neuitaţi amici – îmi reapăruse imperfect. Acum, sub soarele biruitor, revedem şi recunoaştem clădirile din centru, bulevardul Crângului, Episcopia şi multe străzi care îmi spuneau de zilele şi de drumurile din trecut. În câteva minute am lăsat în urmă mahalalele Buzăului şi am zburat pe şoseaua largă, fără praf, fără noroi şi drept tăiată în câmpia ondulată şi goală. Nu călătorisem niciodată pe şoseaua aceasta şi greu aş fi putut să spun ce sate stau ascunse după dealurile prăvălite sau prin văile pe care automobilul nostru le desena în goană. De ambele părţi ale şoselei ne întâmpinau case pustii, fără uşi, fără ferestre, unele fără acoperiş şi cu zidurile gata să se dărâme. Cantoanele de pe margine aveau acum aerul unor cerşetori în zdrenţe cerşind milă trecătorului. În schimb o podoabă nouă ne apărea adesea. Mormintele – florile negre ale războiului! Morminte multe, când singuratice, când pereche, aşezate în linii paralele, când înşirate pe lung pe linia unor foste tranşee, prefăcute în mormânt obştesc. Cimitirul al cărui punct central era Petrişoru-Racoviţeni începea de la zece şi peste zece kilometri!”.
Pe măgura uriaşă a Racoviţenilor a remarcat o piramidă trunchiată – simbol al măcelului, Galaction catalogând demersul său ca „o nefericită călătorie în templul războiului – răzoare negre unde dorm eroii acestei zile”. Festivitatea propriu-zisă a fost „comentată sec şi imparţial” de Galaction, dându-ne impresia că nu-şi făcea decât datoria de a consemna faptele.