Citind bogata producție epicăa ultimilor ani, m-am oprit de curând asupra volumului „Duminica orbului, povestiri de Dorin Ivan”.
Volumul beneficiază de o largă, comprehensivăși adecvată prefață semnată de confratele Ion Roșioru și de două scurte caracterizări (acestea pe coperta a patra) ale scriitorului Dumitru Ion Dincă.
De la început aș vrea să spun că volumul lui Dorin Ivan este dominat de un sentiment tragic al vieții. Lumea lui fie că e aceea a țăranilor dezrădăcinați din părțile bănățene, aruncați sub amenințare armei în nemilosul Bărăgan, fie aceea a aurolacilor, fie a copilului de activist care își obține avansarea prin cele mai murdare „metode”, fie că aparțin universului rural, micului oraș sau cartierelor pestilențiale din marile metropole – toți poartă povara nefericirii.
Nu-i „lumea de la fund” a azilului Gorki, ci lumea obișnuită, măruntă, ceea ce leagă proza sa de nuvelistica romanească pe care am evocat-o la începutul cronicii noastre și din care am făcut filiații cu nuvelistica unui I.A.Bassarabescu, Brătescu-Voinești, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib Mihăiescu etc.
Unii din „eroii” săi (Mihail) au avut veleități, au știut să se „descurce”, funcționând cum ar fi zis Caragiale „patalamaua”, care l-a făcut să nu piardă chiar totul la instaurarea noului regim, chiar dacă nu a fost făcut… prefect, așa cum i se promisese de impetuoșii ilegaliști.
Aici aș vrea să mă opresc asupra unei trăsături esențiale al acestui volum și anume larga claviatură psihologică ce îi este proprie autorului. Pentru că volumul nu se caracterizează numai prin diversitatea mediilor, a tipologiilor pe care am subliniat-o încă de la început, și în egală măsură prin faptul că autorul posedă posibilitatea să releve stări sufletești deosebite, să pună în evidență reacții pe care nu le-ai bănui.