Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat „momentul dr. C. Angelescu” în dezvoltarea şcolii româneşti, de toate gradele, considerăm necesară o cât de succintă incursiune în istoria învăţământului în ţara noastră.
În primele decenii ale sec. al XIX-lea, istoria ţării Româneşti înregistrează două evenimente aproape simultane, a ceea ce denumim cu titlu generic „redeşteptarea naţională“. Este vorba de înfiinţarea şcolii româneşti de la Sf. Sava a lui Gh. Lazăr (1818) şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821). Aceste două evenimente au marcat, ulterior, întreaga evoluţie a vieţii social-politice şi spirituale din cele două principate, cu influenţe benefice în întregul spaţiu locuit de români. Atât Revoluţia lui T. Vladimirescu cât şi cea spirituală a lui Gh. Lazăr au apărut ca o reacţie la situaţiile pe care le creaseră domniile fanariote preţ de peste un secol. Deşi acţiunea lui T. Vladimirescu a fost înfrântă, ea a reuşit să pună capăt domniilor fanariote, să reintroducă domniile pământene, creând premisele unei mişcări naţionale puternice.
La 5 ianuarie 1828 se deschid, la Iaşi, cursurile şcolii „de româneşte şi latineşete” de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” după ce cu doar cu câţiva ani mai înainte Gheorghe Asachi înfiinţase şcoala pentru pregătirea inginerilor hotarnici.
Se ştie, de asemnea, că prin semnarea Tratatului ruso-turc de la Adrianopol (14 sept. 1829) se obţine, în principal, nu doar libertatea comerţului pe Dunăre, ci şi îngrădirea drepturilor Turciei de a interveni în treburile ţărilor Române. Regulamentele organice elaborate de divanurile ad-hoc au înzestrat cele două principate cu instituţii moderne, menite să dinamizeze dezvoltarea acestora în concordanţă cu dezvoltarea celorlalte state arondate ale Europei.
Una din aceste măsuri a fost înfiinţarea „EFORIEI ŞCOALELOR” în Muntenia şi „EPITROPIEI ÎNVĂ}ĂTURILOR PUBLICE” în Moldova.
Deşi îngrădite în activitatea lor („Epitropia” din Moldova se va desfiinţa pe la 1849, şcolile alipindu-se la „Vornicia averilor bisericeşti”), acestea vor juca un rol pozitiv în dezvoltarea învăţământului din cele două principate până la Al. Ioan Cuza, cel care va da prima LEGE A INSTRUC}IUNII PUBLICE din România (17 decembrie 1864).
Prin această lege învăţământul devine unitar stabilindu-se anii de studii: PRIMAR=4 ani, obligatoriu şi gratuit, SECUNDAR = 7 ani; UNIVERSITAR = 3 ani. Legea va intra în vigoare în 1865. STATUL era obligat să înfiinţeze câte o şcoală în fiecare comună şi să subvenţioneze cărţile şi rechizitele şcolare pentru copiii lipsiţi de mijloace. Din păcate, multe din cele hotărâte prin lege nu se vor putea îndeplini din varii motive. Dar sămănţa şcolii naţionale era aruncată!
Reformatorul Spiru Haret
Cel care va revigora şi reorganiza cu adevărat învăţământul naţional în România Mică va fi matematicianul SPIRU HARET. În calitatea lui de MEMBRU AL CONSILIULUI PERMANENT AL INSTRUC}IUNII (1882), de INSPECTOR GENERAL ŞCOLAR (1883-1885), SECRETAR GENERAL al Ministerului Instrucţiunii Publice (1885-1888) şi până la obţinerea primului ministeriat (1897), Spiru Haret va duce o luptă neîncetată pentru reformarea şi dinamizarea învăţământului românesc de toate gradele.
La 10 decembrie 1884, pe când era numai inspector general al şcoalelor, Spiru Haret dă publicităţii unele din rapoartele sale anuale, în care zugrăvşte, cu amănunte şi fără cruţare, toate lacunele învăţământului nostru public, atât în ce priveşte spiritul, metodele, programele şi, în general, randamentul de cultură ce se putea obţine. Concluzia precisă şi spusă răspicat a acestui raport era că şcoala impune, fără întârziere, o revizuire a întregului ei organism.
În 1898, acesta va propune spre legiferare „Legea învăţământului secundar şi superior”, lege care „va îndruma întregul învăţământ pe adevărata cale a progresului”.
Constantin Kiriţescu, unul din apropiaţii colaboratori ai lui Spiru Haret va nota: „În cei aproape zece ani cât au însumat cele trei treceri ale lui la conducerea Ministerului Învăţământului, el a legiferat în toate sectoarele acestuia, dând legi organice (…) redactate în întregime de el personal”. Acestea erau bine structurate şi lapidar formulate. Astfel:
a) a modificat şi pus la punct Legea învăţământului primar a lui Petru Poni
b) a elaborat legea învăţământului secundar, sporind numărul claselor la opt
c) a creat şi organizat învăţământul profesional
d) a făcut o lege de organizare a ministerului
e) a înfiinţat „Casa Bisericii”, „Casa de credit a corpului didactic”
f) a completat Legea „Casei şcoalelor”, înfiinţată în 1896 de P. Poni
g) a tipărit manuale model pentru învăţământul primar
h) a înfiinţat, ca ministru, 1305 şcoli la sate cu 2330 posturi
i) a înfiinţat şi organizat cursurile de adulţi. În 1908-1909 funcţionau 1403 cursuri cu 566.678 cursanţi.
În 1910, Spiru Haret se pensionează, iar peste doi ani va trece la cele veşnice, plâns de o întreagă naţiune. Emoţionante vor rămâne pentru totdeauna cuvintele rostite de tânărul şi necunoscutul învăţător (pe atunci) Ion Mihalache:
„Doamne al tăriilor, dă putere glasului meu să poată plânge durerea ce încearcă sufletul a şase mii de învăţători ai ţării, acum când părintele lor îi părăseşte, şi să poată plânge durerea a milioane de ţărani, acum când cel mai mare iubitor al lor, de la Cuza şi Kogălniceanu încoace, – îi lasă.”
Înainte de a încheia acest scurt, dar necesar, preambul, va trebui să reamintim un alt episod care arată marea dragoste a lui Haret pentru ţărănime. Luând, în Parlament, apărarea învăţătorilor şi preoţilor, consideraţi principalii instigatori ai Răscoalei de la 1907, acesta a fost catalogat şi el drept instigator.
Printr-o scrisoare deschisă adresată primului ministru conservator Petre P. Carp, care exprimase respectiva acuzaţie, într-o şedinţă a Camerei Deputaţilor din 1911, Spiru Haret răspundea cu curaj:
„Veţi şti, domnul meu, că acuzaţiile de instigaţie, chiar repetate de dumneavoastră, nici nu mă tulbură, nici nu mă înspăimântă. Vă declar că am instigat şi înainte de 1907 şi după 1907: că instig şi astăzi atât cât pot şi că voi instiga pentru scoaterea ţăranilor din întuneric, neştiinţă şi sărăcie… Instig pentru a masa celor dezmoşteniţi de soartă, de vitregia timpurilor şi de o oligarhie fără suflet, să se ridice şi ea în rândul oamenilor.”
Această dragoste, va scrie C. Kiriţescu, era la Haret expresia convingerii că „în masele profunde ale poporului stă temelia pe care se poate ridica edificiul solid al statului. Şcoală pentru popor, răspândirea învăţăturii cât mai adânc în masele poporului, spre a-l face pe omul din popor sănătos la trup şi minte, să-şi iubească ţara şi neamul şi să lucreze pentru întărirea şi înălţarea lor, unind buna lui stare materială individuală cu prosperitatea vieţii sociale şi naţionale”.
Cel care avea să ducă mai departe ideea de şcoală naţională, în deceniile de după 1918, va fi dr. C. Angelescu.
„Vreau să continui ce a început Haret“
După cum se ştie, la 29 noiembrie 1918, Ionel Brătianu este însărcinat de regele Ferdinand cu formarea noului guvern. Ca ministru al Instrucţiunii Publice îl va numi pe I. G. Duca, considerând că acesta era deja familiarizat cu domeniul încă din 1914. Deşi dr. C. Angelescu se simţea din nou trădat în aşteptările sale – întrucât nu era cooptat în primul guvern al României întregite Ion I.C. Brătianu i-ar fi spus că la prima remaniere va intra în guvern. „Ştiu că o meriţi din plin pentru tot ce-ai făcut pentru noi în America şi la Paris”.
Doctorul C. Angelescu i-ar fi răspuns: „Aştept, dar pun o condiţie de această dată. Doresc din tot sufletul Ministerul Instrucţiunii Publice. Acest gând mă bântuie de multă vreme. L-am iubit şi admirat mult pe Haret. Vreau să continui eu ceea ce a început el.”
Remanierea a venit exact după două săptămâni. La 12 decembrie 1918, Dr. C. Angelescu era numit ministru al Instrucţiunii Publice, iar I.G. Duca va fi trecut la Agricultură şi Domenii. Din acest moment începe marele descălecat în învăţământul românesc al dr. C. Angelescu.
Deşi îi ştia puterea de muncă, dinamismul şi perseverenţa, nici măcar Ion I.C. Brătianu, cu siguranţă, nu a intuit că dr. C. Angelescu va scrie o pagină de neşters în dezvoltarea învăţământului românesc, în anii ce vor urma.
Pentru a înţelege mai bine ce a făcut dr. C. Angelescu pentru şcoala românească, trebuie să arătăm că după războiul de reîntregire, cele mai multe lăcaşuri de şcoală erau distruse, împreună cu tot inventarul lor, că un număr important de localuri fuseseră transformate în spitale sau locuri de încartiruire a trupelor de ocupaţie. Jaful, distrugerile şi furtul de aparatură erau la ordinea zilei. Acestora li s-a alăturat şi furtul de obiecte de artă ori de patrimoniu naţional aparţinând unităţilor de învăţământ. În afara acestei stări, de-a dreptul dramatice pentru învăţământul românesc, mai era şi numărul extrem de mare al neştiutorilor de carte din cele patru provincii ale României Unite (Basarabia-94%; Bucovina=60%; Vechiul Regat=43%; Transilvania=40%). Cu siguranţă că toate acestea şi încă multe altele i-au dat proaspătului ministru al Instrucţiunii Publice zile şi nopţi de nelinişte! În acelaşi timp era conştient că visteria statului e secătuită de război. Ştia, de asemenea, că puţinii bani aflaţi la dispoziţia guvernului erau canalizaţi către alte domenii. În atari condiţii, dr. C. Angelescu şi-a stabilit cu realism priorităţile:
a) Repararea, dotarea şi construirea de noi lăcaşuri de şcoală
b) Elaborarea unei noi legislaţii a instrucţiunii publice, în noile condiţii create de România Mare.
Pentru cea mai presantă problemă – LĂCAŞURILE ŞCOLARE – Dumnezeu i-a luminat calea: înfiinţarea COMITETELOR ŞCOLARE, idee lansată, dar nefinalizată de unul din predecesorii săi, Simion Mehedinţi.
În iulie 1919 dr. C. Angelescu supune spre aprobare Consiliului de Miniştri un decret-lege pentru instituirea pe lângă fiecare şcoală a unui comitet şcolar format din reprezentanţi ai corpului didactic, ai autorităţilor şcolare locale, din părinţii elevilor şi foşti elevi ai şcolii. La 5 ianuarie 1920, Regele Ferdinand aprobă regulamentul pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor respectivului document ce fusese deja publicat în Monitorul Oficial cu nr. 221/1919.
Constantin Kiriţescu arată că prin aceste comitete şcolare „Dr. C. Angelescu a luat iniţiativa marii opere de construcţii de localuri de şcoli, la oraşe, dar mai ales la sate, de şcoli secundare, dar mai ales primare şi normale, întrebuinţând în scopul acesta nu numai
mijloacele bugetare ce le obţinea prin stăruinţe şi insistenţe ce nu cunoşteau obstacole, dar mai cu seamă a ştiut să atragă, să însufleţească şi să pună în mişcare masele populare, stimulând interesul obştesc pentru şcoală (…) făcând să răsune apelul său până în cele mai îndepărtate comune din toate colţurile ţării, mobilizând tot ce era forţă şi capacitate de colaborare: miniştri, colegi de la departamentele ce administrau bunuri publice, prefecţi şi primari, profesori şi învăţători, părinţi şi foşti elevi ai şcolilor. (…)”. Arhitecţii „Casei şcoalelor” întocmeau planurile, pădurile statului furnizau lemnul de construcţie, Ministerul de Industrie furniza varul, cimentul şi piatra, proprietarii rurali dădeau terenul, cei mai avuţi contribuiau şi cu sume de bani, iar locuitorii satelor făceau cărăuşia şi dăruiau mâna de lucru.
Nicolae Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române