Cum s-ar fi putut organiza votul românilor în Diaspora – (Fragment din „Jurnalul unui votant”)
În țară, am fost, rând pe rând, fie simplu votant, fie membra unor secții de votare locale ori
a unui birou electoral județean. De fiecare dată, mi-au rămas în amintire imagini plăcute. Cele trăite în acest noiembrie, la Paris, cu ocazia alegerilor prezidențiale din țara noastră, m-au îngrijorat, profund.
Sunt unul dintre sutele de mii de români din străinătate care se străduiesc zi de zi să schimbe în bine imaginea noastră, destul de șifonată, dincolo de hotarele patriei. Aici, într-o țară străină, am găsit oameni și uși deschise ideilor și visărilor mele. Doar ușile urnei țării mele mi-au stat închise, miraculos, refuzându-mi clipa votului meu, pentru președintele preferat…
Rândurile de mai jos sunt expresia ceasurilor state la una dintre cele trei cozi formate în fața a doar două secții de votare pariziene – 60 și 61 – instalate, ca și pe 2 noiembrie, în sediul Consulatului român și, respectiv, holul Ambasadei. Sunt o mărturie, din miile asemănătoare, despre cum am fost împiedicați, noi, românii din dispora franceză, iară, în turul doi, să ajungem la urne…
Împărtășesc, totodată, Cititorului, cu simplu titlu informativ și comparativ, un model de organizare electorală a statului tunisian, pus la dispoziție pentru cetățenii săi aflați în strainătate, inclusiv în Franța, pentru același tip de alegeri: prezidențiale.
Plecând de la acest model, cu care atât administrația franceză cât și francezii sunt obișnuiți, concluziile despre cum ar fi putut fi organizate alegerile prezidențiale românești în Franța/ Diaspora, îți vor reveni, neprețuit Cititor român, oriunde te-ai afla.
Prezidențiale românești, turul doi: români în ploaie și trupe CRS
Paris, duminică, 16 noiembrie 2014:
10:00. Din loialitate față de secția de votare aleasă în primul tur – 61-, m-am așezat la lungul șir de români aflați deja pe Calea Bosquet, cam la jumătatea distanței între Calea lui Motte-Picquet și strada Saint-Dominique pe care, cum spuneam și în articolul precendent, la numărul 123, se află una dintre intrările în ambasada română.
Calea Bosquet, împărțită în două părți aproape egale de Saint-Dominique, are o lungime totală de 820 de metri. Nu am simțul distanțelor, dar mă aflam, cred, la vreo 500 de metri de urna după care tânjeam de două săptămâni… Oamenii din fața mea formaseră mai multe rânduri. În spatele meu, pe măsură ce înaintam ca melcii, apăreau oameni noi, iar coada se refăcea, crescând.
Ora 10:30. Un voluntar ajunge în dreptul nostru (Secția de votare nr. 60 a fost găzduită de Consulatul român, strada Exposition, nr. 3.), împărțind faimoasele „declarații pe propria răspundere” privind prezența la o singură secție de votare. Curioasă idee, pentru un guvern curtat de Microsoft … Liste electorale alcătuire din timp ar fi simplificat cu mult prezența noastră la urne. Cărțile electorale, la fel. Chiar și un simplu program de căutare a CNP-urilor ar fi ușurat munca membrilor puținelor secții de votare. A fost una dintre măsurile prin care, dorindu-se împiedicarea a ceea ce s-a numit „turism electoral”, s-a îngreunat mult votarea și activitatea membrilor comisiilor electorale.
10:45. Grupul din fața mea înaintează spre intersecția cu strada Grenelle.
11:35. Pentru a ne „îndulci” așteptarea, sătmăreanul Dan Ziman (foto 4) vine să ne cânte „Colinde” din Maramureș. Strada Saint-Dominique rămâne încă departe…
12:30. Îmi las rând și plec „pe teren”, pentru a culege informațiile sine-qua-non scrierii reportajului meu. La intersecția Bosquet cu Saint-Dominique, văd o mulțime de compatrioți așezați de o parte și alta a străzii, unii la vot (foto 2), alții pe trotuarul de vis-à-vis, jandarmi francezi dirijând circulația mașinilor ori controlând traversarea românilor către trotuarul unde se despărțea coada la secția de votare nr. 601 de coada la secția nr. 61 (foto 3).
Neavând legitimația de ziarist cu mine, mi-a fost imposibil să trec strada; voiam doar câteva cadre cu românii aflați pe trotuarul vis-à-vis de marea de oameni la coadă și de ambasadă; îl voi numi de-acum: „trotuarul liber” (de vot).
Stau de vorbă cu câțiva compatrioți din mulțime. Unii, la coadă de la ora 8, nădăjduiau să apuce să voteze. Alții, veniți în viul nopții, votaseră, dar mai întârziau pe trotuarul „liber”. Alții votaseră și dăruiau Biblii. Alții, aflați tot pe trotuarul „liber”, nu votaseră și nici nu aveau de gând s-o facă; stăteau pur și simplu acolo și, din când în când, strigau lozinci. Înfățișarea lor nu-mi inspira nicio încredere. Întrebându-mă cine i-o fi trimis acolo, am făcut cale-ntoarsă, spre rândul meu…
13:00. Președinta „Societății prietenilor lui Ion
Irimescu”, venită din Rennes (Bretania), împreună cu Maria și prietena ei, venite de la Dunkerque, îmi ținuseră rândul. Au împărțit cu mine, frățește, o foarte delicioasă pizza…
15:00. Plouă. Camelia, posesoara unei foarte generoase umbrele, plecase să-și schimbe biletul la tren… În absența ei, vecinii mei, băimăreni, mă adăpostesc.
Suntem în dreptul toaletelor ecologice promise de ministerul de Externe… Măsură prin care ni se promitea ameliorarea condiților stat la coadă, ore-ntregi… Glumim, făcând haz de necaz.
15:30. Așteptată la orele 16 la o întâlnire de lucru cu specialiști tunisieni, mi-am lăsat iară rând, luându-mi ca reper drapelul țării și noii prieteni (foto 9). Cerul Parisului și-a revărsat între timp lacrimi mănoase peste arondismentul 7. Băimăreanul Marin F., bănuind poate că voi avea nevoie, a imortalizat cu mobilul lui o scenă demnă de „Les parapluies de Cherbourg” (Jacques Demy, 1964): români înghesuiți sub umbrele, așteptându-și cuviincioși rândul, la colțul străzii Saint-Dominique cu Bosquet (foto 5).
20:00. Însoțită de Jean-Pierre H., un confrate de origine franco-tunisiană, m-am întors la votare. La poarta ambasadei, mulțime de români încă, dar nici urmă de steagul lăsat la coadă ori de noii mei prieteni: Camelia, înghețată de frig, nevrând să piardă a doua oară trenul spre Rennes, plecase; băimărenii, trebuind să repare un camion, la fel. Nici strada nu mai era de recunoscut: jandarmii fuseseră înlocuiți cu trupe CRS (Compagnies Républicaines de Sécurité)…
21:02. După închiderea porților ambasadei, scutierii CRS încep să împrăștie românii. Unul dintre ei, temător că nu ne vom mișca de-acolo, îmi spune: „S’il vous plaît, Madame !” M-am retras spre capătul străzii Saint-Dominique, nu înainte de a încerca să fotografiez românii ce nu se lăsau intimidați și scutierii ce păreau că nu vor sta pe gânduri pentru a lovi (foto 6)…
21:30. Pe trotuar, un tânăr venind dinspre ambasadă își exprima cu atâta forță amărăciunea de a nu fi votat, încât m-am apropiat și am intrat în vorbă. S-a prezentat: Ionuț Carst. Locuia în Olanda.
23:30. Jean-Pierre, impresionat de imaginea românilor așteptând să voteze, mă invită la o cafea turcească, la restaurantul „Doina”. Acolo am putut urmări retragerea trupelor CRS și echipajelor poliției naționale franceze, dar și știrile TV din țară și din diaspora2. Tulburată încă de mirosul apropierii fizice a scutierilor, nici nu pot să mă bucur de vestea succesului lui Klaus Iohannis… M-am hotărât să plec, în sfârșit, spre casă. Nu înainte de a imortaliza întâlnirea cu un alt mai vechi coleg de corespondență la revista Oglinda literară, Adrian Irvin Rozei.
Marilena Lică-Mașala
Paris, 22 noiembrie 2014