În luna decembrie, Guvernul Ponta s-a angajat să reducă nivelul TVA de la 24% la 19% până la finalul mandatului său, în 2016. Până atunci însă, executivul va face o „încercare” la grâu, pâine şi făină, unde intenţionează să scadă această taxă până la 9%. Decizia va fi aplicată, se pare, odată cu rectificarea bugetară, anunţată deja pentru luna iulie.
Ţinând cont de ponderea acestui aliment de bază în coşul de consum al românului, efectul în preţ va fi de aproximativ 12%. Cât din această ieftinire se va duce în contul producătorului, şi cât în contul consumatorului, rămâne de văzut. În principiu, o ieftinire în contul producătorilor duce la creşterea încasărilor din impozitul pe profit şi la o reducere a evaziunii fiscale. Teoretic, efectele sunt benefice. Aceeaşi ieftinire, dar preponderent în contul consumatorilor, determină – pe lângă micşorarea preţului la pâine – o reducere a inflaţiei cu aproximativ 0,7% şi o creştere a consumului. Din nou, teoretic, efectele sunt benefice.
Miza rămâne însă menţinerea nivelului încasărilor bugetare, din care statul susţine pensiile, salariile bugetarilor, funcţionarea administraţiei şi, eventual, investiţiile de interes public. Dar cum este doar un proiect-pilot, de genul „văzând şi făcând”, Fondul Monetar Internaţional le-a sugerat guvernanţilor să găsească mai întâi surse suplimentare de venituri, în valoare de 250 de milioane de lei, care să compenseze pierderile bugetare din reducerea taxei. Cu alte cuvinte, în economie nu există în acest moment niciun surplus disponibil care să permită, fără eforturi de compensare. o simplă reducere a TVA.
Pentru mulţi dintre noi, taxa pe valoarea adăugată -supranumită şi taxa pe consum – este doar… o altă taxă. Pentru rotunjirea bugetului, pentru obţinerea creşterii economice şi, în final, a bunăstării, ea este fundamentală.
În România, creşterea economică, adică a Produsului Intern Brut, se bazează pe consum (60%) şi mai puţin pe producţie (40%). Pentru calculul PIB se face diferenţa dintre valoarea totală a producţiei ţării (bunuri fizice şi servicii) şi valoarea a tot ceea ce s-a consumat pentru obţinerea acestei producţii – materii prime, carburanţi, gaze, electricitate, chirii, servicii şi multe altele -, la care se adună ceea ce statistica numeşte „impozite nete pe produs”, cele mai importante fiind TVA şi accizele.
Guvernul vrea, deci, să reducă TVA. Ţinând cont de modul în care se obţine creşterea economică, este oare posibil acest lucru? Încă din trimestrul I, statistica a anunţat că marile sectoare producătoare de bunuri fizice, esenţiale pentru dinamica bunăstării, sunt cu semnul minus. Prin închiderea Oltchim, Arpechim şi a celor patru combinate metalurgice ale ruşilor de la Mechel, contribuţia industriei în acest an va fi drastic redusă. Orice revenire ar avea agricultura, impactul asupra ansamblului PIB-ului este mic, iar exporturile sunt frânate de recesiunea din zona euro, principalul nostru partener. Consumul ar trebui să crească, pentru că programul de reîntregire a salariilor operează întregul an. Dar, pe de altă parte, liberalizarea preţurilor în energie – de fapt o masivă creştere a acestora – va amputa câştigurile reale şi va comprima sever consumul. Şi, atunci, de unde va creşte economia? Mai rămân „impozitele nete pe produs”. Dacă şi ele scad – de exemplu, TVA – nu ne rămâne aproape nimic. În plus, este greu de crezut că ceva se va schimba brusc, peste noapte, pentru ca măcar în următorii doi-trei ani producţia să ia locul consumului în calculul creşterii economice.
De aceea, fără un avas al PIB de cel puţin 2% – prognozele indică pentru 2013 un modest 1,6% – promisiunile de reducere a TVA rămân doar mesaje populiste sau surse de îngrijorare privind o eventuală creştere a fiscalităţii în alte domenii, pentru compensarea pierderilor bugetare rezultate din micşorarea taxei.