„Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă și de război!” – este una dintre rugăciunile devenite celebre în Europa sfârșitului de Ev Mediu. Ceva mai târziu, nenorocirea avea să afecteze și România, iar Buzăul păstrează încă mărturiile unor evenimente șocante, când oamenii au ajuns să își vândă copiii sau, și mai rău, să dezgroape morții din lipsă de mâncare.
Istoricul buzoian Alexandru Gaiță vorbește despre dovezile păstrate în arhivele Buzăului, mărturii chiar ale oamenilor care au trăit momente de groază. „Există publicate însemnări pe cărțile de cult. Noi am luat de pe toate cărțile care ne-au ajuns în fața ochilor, volume ce se găsesc și astăzi în colecțiile episcopale, mănăstiri, arhive și muzee. Pe paginile acestor cărți regăsim, așa cum le numea Iorga, însemnări tergale făcute de micii cronicari ai satelor. Sunt istorii minore trecute mai mult pe primele pagini, dar și în interior, iar aceste informații sunt foarte importante pentru istorici în ceea ce privește stabilirea proprietăților, evenimentelor locale, a fenomenelor naturale extreme etc.
Se consemna pe paginile acestor volume suma la care se ajunsese în tocmeala pentru volum, cei care contribuiseră la ea și bine înțeles blestemele obligatorii adresate eventualilor hoți. Tot aici se regăsesc multe informații referitoare la epidemii, despre foamete și chiar despre unele cazuri de necrofagie”, a declarat Alexandru Gaiță.
Canibalism și necrofagie la Cârlomănești
Tot de la istoricul buzoian aflăm că multe dintre problemele ce declanșau foametea plecau de exemplu de la o invazie puternică de lăcuste, războaie, secetă etc. Erau începuturile unor catastrofe și mai mari: holeră sau ciumă. Buzăul, din punct de vedere al acestor documente păstrate, sale, se situează cam pe locul patru în țara Românească.
„Poate cea mai cutremurătoare însemnare de la Buzău se referă la mărturia unui bărbat găzduit în zona Cârlomăneștiului de astăzi, care face trimitere la cazuri de canibalism și necrofagie. Pe o carte bisericească stă scris următorul text: <Anul 1713. Să se știe de când am șezut la Schitul ștefanului (n.r. – zona Cârlomănești), umbla văleatul 7221 (n.r. – anul 1713) și am șezut până era fămiții (n.r. – foamete), ce mai de s-au mâncat om pe om și s-au vândut țiganii pi boștie (n.r. – boască) și mureau oamenii de ciumă și care murea îl mânca oamenii di foami și au murit>. Spre deosebire de alte înscrieri aceasta este anonimă”, declară istoricul buzoian.
Alte mărturii cutremurătoare datează mult mai devreme și precizează că buzoienii își vindeau copiii turcilor pentru a nu muri de foame. De exemplu, o altă carte păstrează o altă inscripție datând din anul 1573: „Toți așa-ziși oameni au vândut și toate zisele ocine (n.r. – bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar), ei de-a lor bunăvoie. Unii pe timp de foamete rea, alții și-au vândut copiii la turci, iar alții au murit de foame pe drumuri încă în zilele răposatului Radu Voievod. Toate ocinele au fost cumpărate de Drăghici spătar”.
S-au vândut singuri la turci, cu tot cu boier
În altă însemnare, un alt buzoian din zona Râmnicului Sărat scrie despre oamenii din localitatea sa, care au acceptat să se vândă chiar pe ei înșiși ca să supraviețuiască. „Anul 1660, Bădeni. Gavrilă fiul lui Oprea se vindea împreună cu soția și fiii săi (n.r – deveneau iobagi, adică se vindeau la boier)”. În alte localități au existat cazuri în care întreg satul, cu moșnenii săi, s-a vândut: „Anul 1605, Brăgărești. și s-au vândut ei și moșiile lor și toți românii lor din sat”.
Istoricul Alexandru Gaiță vorbește și despre alte exemple. „În alte documente se regăsesc informații referitoare la procese din cauza foametei. Astfel, „pe 15 octombrie 1665. Bădeni. Se judecau în vreme de foamete Vlad Caloian și Dumitru țachia cu Stan Brânză pentru furt de pâine”. De asemenea, în anul fatidic 1666, este știut că a fost o foamete atât de groaznică că au ținut-o minte trei generații. și mai interesantă este informația care vorbește despre soarta conducătorilor care nu mai puteau plăti bir turcilor pentru că buzoienii erau sărăciți de foamete. <În octombrie, anul 1660. Foametea a provocat căderea lui Vodă Gheorghe Ghica. Pentru că nu a putut plăti birul către Poartă. Trecând vremea haraciului, fu scârbit vezirul, și când fu septembrie 1 trimsa pe ginere-su Mustafa pașa și a intrat în București fără veste și l-a luat pe Ghica Vodă din scaun și l-au dus la Poartă și l-au mazilit spunându-i că n-au fost vrednic să își trimeată haraciul la vreme>”, a mai declarat Alexandru Gaiță.
Contextul național
În cartea sa „Din Bucureștii de ieri”, George Potra prezintă mai multe amănunte despre situația care se afla în toată țara după secolul XVI.
„În 1660, turcii și tătarii au jefuit Moldova și țara Românească, și au luat cu ei peste cincizeci de mii de locuitori din Muntenia. Foametea și ciuma au completat jalnicul tablou al țării. În 1676 bântuia în București o ciumă cumplită. Gheorghe Duca Vodă, speriat de prăpădul morților, recurge la ultimul mijloc de apărare: fuge din București și se înstalează la Cocorăști, la moșia comisului Vlad Cocorescu. Caimacamii pe care-i lăsase în București fug și ei îngroziți. Bucureștii rămân pustii până în primăvara anului 1677 când ciuma încetează.
Desele epidemii de ciumă, care îngroziseră domnia, precum și numărul foarte mare al morților care rămâneau neîngropați, în casele pustiite și pe ulițe, făcu să se creeze un corp de oameni bine plătiți, să strângă morții și să-i îngroape, să curețe orașul și să șteargă urmele molimei. Aceștia se numeau ciocli și erau recrutați din foștii ciumați care scăpaseră de moarte, și despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei.
La începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, bântuia în București o ciumă groaznică, care s-a potolit și a revenit din nou în 1693. La apariția ciumei în București, populația nevoiașă, care n-avea calești să fugă cum făceau familia domnească și boierii, își părăsea casele la voia întâmplării și o lua razna pe câmp, în păduri și spre munți. Groaza morții era atât de mare încât mintea nu mai putea să judece și să găsească apărarea cea mai bună. Ca în fața pârjolului produs de foc fugea lumea când auzea de ciumă. Boiernașii, care n-aveau pe cine să lase în case să le păzească avutul, îngrămădeau în lăzi și boccele ce aveau de preț și le dădeau pe seama preoților să le păstreze în biserici. Dar molima mergea cu ei și mulți dintre cei fugiți nu se mai întorceau, iar lăzile lor rămâneau în voia preoților. Brâncoveanu se refugia de obicei la Cotroceni sau la Plătărești, iar după ce zidise palatul de la Mogoșoaia se ducea acolo ca să fie ferit și mai aproape de scaunul domniei. Numai în 1706-1707, când ciuma se arătase mai pustiitoare ca oricând, Brâncoveanu se retrase cu familia în fostul palat domnesc din Târgoviște”.