Puțini știu că actuala comună Smeeni păstrează în istoria sa o întâmplare de-a dreptul interesantă. Mai exact, în secolul al XVIII-lea, toată populația localității, situată la doar 20 de kilometri de actualul municipiu Buzău, a fost răpită, astfel încât satul a rămas pustiu, fiind nevoie de repopularea lui.
Mai multe detalii despre această istorie sunt dezvăluite de istoricul Alexandru Gaiță, de la Arhivele Statului.
„Turcii aveau un obicei al lor atunci când atacau satele românilor. Asta se întâmpla toamna, după recoltarea cerealelor, legumelor, fructelor, se trăgea vinul, după ce se aduceau animalele din pădure, pentru că pe vremea aceea nu se dădea porumb la porci, ei trăiau mâncând ghinda din pădure. La Smeeni însă, invazia a fost una atipică. Ea s-a produs pe timp de iarnă. Pe vremea aceea și până prin anul 1860, la câmpie nu existau case. Toți oamenii locuiau sub pământ, în bordeie. De abia din timpul lui Cuza încep să ridice și <cojanii> case, bineînțeles la un nivel rudimentar, cu pământ și bălegar”, declară Alexandru Gaiță.
Turcii care i-au surprins pe buzoienii de la Smeeni erau cantonați în raiaua Brăilei, în una din cazărmile strategice unde forțele armate erau cantonate, special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere.
„Turcii au așteptat iarna și, seara și au intrat peste cei de la Smeeni adunând tot, femei, copii, inclusiv porcii pe care, conform religiei, nu au voie să îi mănânce. Asta se întâmpla undeva prin secolul XVIII. Mutând întreg satul, vecinilor le-a fost greu să realizeze ce s-a întâmplat și asta pentru că turcii avuseseră grijă să fure și câinii. Buzoienii din Smeeni au fost duși în kazaua Brăilei și asta nu pentru a face bani după urma răscumpărării, pentru că majoritatea erau prea săraci. Probabil aveau nevoie de ei ca robi. Pentru că la turci regula era clară, nu erai eliberat decât dacă erai răscumpărat. Oricum locuitorii din Smeeni fiind săraci nu s-au mai întors niciodată”, a mai declarat istoricul buzoian.
Potrivit aceleiași surse, satul a fost repopulat ulterior, cel mai probabil din rudele sau cunoștințele celor răpiți, oameni de prin localitățile din preajmă.
Multe din detaliile păstrate peste ani în arhive provin de la oameni simplii care au avut inspirația de a însemna mici amănunte din locuri prin care au trecut. Este valabil și la Buzău, loc prin care treceau numeroși negustori.
„Există niște însemnări foarte interesante referitoare la arhitectura și portul buzoienilor din aceea perioadă. Aceste însemnări au fost făcute de către un copil de negustor din Brașov, care a plecat, alături de tatăl său, pe vechiul drum neguțătoresc dintre Brăila și Ardeal într-o călătorie de afaceri. Copilul a avut inspirația să noteze ceea ce a văzut pe drum: că sunt îmbrăcați cu șalvari, lăsați până la genunchi, după obișnuința portului turcesc din kazaua Brăilei, scrie când făceau pâine mai bună sau mai proastă… Acești negustori, pe drumul lor își găseau gazde, față de care în schimbul acoperișului, se revanșau în diferite feluri. Este interesant de știut că multe din legăturile acestea s-au păstrat până în zilele noastre. Prin anii 50, familia de morari de la Barcani, județul Harghita, făcea în județul Buzău două popasuri, la Cislău și unul la Padina. Familia socrului meu a fost una din gazdele lor la Cislău, iar acum, după 300, se mai păstrează legătura cu cei de la Harghita. Eu personal am fost cu socrul meu și i-am vizitat, la Barcani”, a declarat istoricul Alexandru Gaiță.