Despre ultimele lupte din timpul retragerii în Moldova, care urmăreau, în primul rând, încetinirea înaintării trupelor germane și austro-ungare, tocmai pentru a se asigura ca trupele noastre să ajungă în amplasamentele stabilite, sunt multe relatări, între care și a unui istoric englez, Glenn E. Torrey, profesor emerit de istorie de la Universitatea de Stat Emporia. Iată cum prezintă el ce s-a întâmplat atunci:
„Pe la mijlocul lui decembrie, viteza cu care se retrăgeau românii depășise capacitatea Armatei a IX-a de a o exploata. „Treptat –notează Morgen- românii au dispărut cu totul pe câmpul de luptă”. Cavaleria rusă, unitățile din avangarda întăririlor făgăduite României, a lansat un contraatac temporar, dar și ei aveau de gând să se retragă. Falkenhayn a hotărât însă că oamenii lui sunt prea obosiți fizic și psihic pentru a mai continua urmărirea fără întrerupere. Disciplina slăbea și trebuia controlată. Comandanții erau preocupați de impactul pe care inițiativa germană de pace (12 decembrie) îl putea avea asupra spiritului ofensiv al oamenilor lor. Falkenhayn decretase deja o zi de odihnă pe 8 decembrie, iar pe 16 decembrie și-a oprit forțele lângă Buzău pentru aproape o săptămână de pregătire înainte de a-l înfrunta pe dușman la Râmnicu Sărat. După o lună de urmărire de la o margine la alta a Valahiei, infanteria germană avea nevoie de odihnă, îmbrăcăminte, muniție. Caii lui Schmettow erau slabi din cauza lipsei furajelor și trebuiau repotcoviți. În acest timp, batalioanele de la calea ferată au lucrat pentru a redeschide o linie directă prin Carpați către Transilvania. Companiile de geniști au lucrat la îmbunătățirea drumurilor pe care chesoanele și căruțele cu provizii se afundau până la osie. Podurile, în a căror distrugere rușii erau maeștri, au fost reparate folosind sute de prizonieri care au cărat scânduri și piatră pentru a propti căile de acces nisipoase și mocirloase.
Acest răgaz a permis forțelor ruso-române să consolideze noua linie de rezistență, care era ancorată în Carpați și în dealurile de la vest de Râmnicu Sărat. După ce a văzut fotografiile aeriene, Falkenhayn a considerat-o foarte puternică datorită reliefului, de aceeași părere fiind și Berthelot și ofițerii francezi. Germanii aveau un respect deosebit pentru cavaleria și infanteria rusă. Saharov a promis să reziste pe linia Râmnic cât mai mult cu putință. Berthelot a făcut apel la mândria sa, reamintindu-i că în apropiere se află o statuie a faimosului general rus Aleksandr Suvorov care comemora victoria împotriva turcilor la 22 septembrie 1789, pentru care istoria i-a dat apelativul Rîmnikski.
Planul de atac al lui Falkenhayn presupunea ca Kuhne și Kosch să exercite presiune de-a lungul Dunării, ca Morgen să atace direct Râmnicu Sărat, iar Kraft să-l depășească peste munții de la nord-vest. Pentru acesta din urmă, care comanda toate unitățile austro-ungare și germane de munte, înaintarea a fost înceată și grea. Soldații ruși și români <își apărau pozițiile multă înverșunare>, iar uneori chiar își obligau dușmanii să se retragă în urma unor contraatacuri. Soldații germani au rămas cu o amintire dureroasă din acest <Weihnachtsschlacht>. S-au improvizat brazi și s-au cântat colinde, dar Crăciunul, își amintește Martin Breitenacher, a fost sărbătorit de trupele Corpului Alpin în jalnicele colibe ale oamenilor de la munte, în parte stând de strajă, în parte patrulând , în parte în luptă cu unități inamice în zăpadă. „Am petrecut ajunul Crăciunului în creierii munților, în cele mai nenorocite condiții” – a mărturisit și Erwin Rommel. Vreme de patru zile au continuat un șir de atacuri și contraatacuri, în timp ce trupele lui Krafft își croiau drum peste munți spre o poziție dominantă, la nord de Râmnicu Sărat.
Între timp, Corpul I Rezervă al lui Morgen ataca direct Râmnicu Sărat spre sud-vest, de-a lungul căii ferate. Pe 26 decembrie (1916, n.n.), după câteva zile de pregătire și bombardament de artilerie și infiltrare a pozițiilor avansate, DI 12 bavareză a luat cu asalt o înălțime importantă de la periferia orașului. Controlul asupra dealului a trecut de două ori de la o forță combatantă la cealaltă în mijlocul unor grele, duse la baionetă, înainte ca apărătorii ruși să se retragă A doua zi, în toiul unor contraatacuri puternice ale inamicului, DI 76 a pătruns în centrul orașului, iar rușii au început să se retragă spre Focșani. Morgen a luat 6000 de prizonieri, majoritatea ruși. Între 22 și 27 decembrie, Armata a IX-a a capturat 10.000 de oameni. Evacuarea orașului Râmnicu Sărat de Armata a IV-a rusă a determinat Armata a VI-a, a lui Aliev, de la sud, să se retragă înapoi la Siret.
Abandonarea de către ruși a liniei Râmnicului, precum și a Deltei Dunării, i-a dezamăgit pe români și a ridicat îndoieli în privința intenției aliatului lor de a apăra măcar Moldova. În realitate, nu exista un pericol imediat ca inamicul să încerce să traverseze Siretul.”
Despre bătălia de la Focșani se scrie:
„Strategia aplicată de Falkenhayn la Focșani era asemănătoare cu cea folosită de el la Râmnicu Sărat. Germanii Breitenacher și ROMMEL (cel care a condus armata germană în al Doilea Război Mondial în Africa, n.n.), participanți la evenimente, fac o descriere sugestivă și amănunțită a acestei lupte purtate pe munte pe timp de iarnă. Deplasându-se spre nord dinspre Râmnicu Sărat, unitățile lor au mărșăluit oră de oră prin ploaie și zăpadă peste culmi înalte și prin văi adânci, unde nu se văd nicio casă și niciun suflet de om. Folosirea animalelor de povară era exclusă, astfel că oamenii erau nevoiți să care singuri mitraliere grele și muniție. În frigul extrem, armele înghețau adeseori și trebuia să fie dezghețate cu alcool. În pauzele dintre lupte, mecanismele de tragere erau ținute calde cu ajutorul păturilor. Staționând noaptea, oamenii sleiți de puteri se afundau pur și simplu în zăpada mare. În ajunul Anului Nou, când a fost observat un sat sărac românesc, oamenii au început o adevărată cursă pentru cele mai bune locuințe. Pe lângă faptul că a luptat cu vremea și cu relieful, Corpul Alpin a trebuit să-i înfrunte pe apărătorii români care luptau cu un efort disperat și cu multă înverșunare pe fiecare vârf de culme. Câștigurile se obțineau încet, adeseori cu baioneta.”
Un alt capitol se referă la ofensiva germană și austro-ungară: „Rommel, căruia i se încredințase o mare parte a batalionului, a condus atacul folosind tactica inducerii în eroare și a surprinderii, care i-a adus ulterior supranumele de Vulpea Deșertului. După ce, în primele ore ale dimineții, și-a infiltrat oamenii și mitralierele chiar la marginea poziției principale a inamicului, Rommel a lansat un atac prin surprindere (…) Aflat mereu în frunte, Rommel a avut în acea zi două întâlniri cu moartea. (…). Mai târziu a fost rănit în braț când s-a trezit brusc în fața unui grup de români. Rommel povestea că, în timp ce el și tovarășii lui alergau pentru a se pune la adăpost, ofițerul francez care însoțea unitatea română a strigat întruna <omorâți-i pe câinii de germani> până când a fost lovit de un glonț tras de aproape. Românii au rămas pe poziții vreme de circa două ore, dar spre sfârșitul zilei au fost obligați să se retragă până la 500 de metri de vârful principal, Cosna (cota 789).”
„BVW a jucat iarăși un rol principal în noua încercare de recuperare a culmii Coșna. Datorită experienței și succesului din trecut, lui Rommel i s-a cerut să organizeze atacul. Neținând cont de dureroasa-i rană, el s-a ocupat tot timpul de coordonarea artileriei într-o nouă ofensivă de a sparge frontul prin asalt (…) Când a început să tragă artileria română, lui Rommel i-a devenit limpede că dușmanul pregătea un atac important. <Era timpul să trecem în defensivă>, a conchis el. Adăpostindu-se repede, BVW a fost în măsură să respingă ușor primul atac al românilor. Dar, așa cum își amintește Rommel <bătălia creștea în violență de la oră la oră, iar parcursul zilei, dușmanul a lansat cel puțin 20 de atacuri împotriva noastră>. Tirul mortal al mitralierelor oprea fiecare atac al românilor la un kilometru distanță de cota 789.”