„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”– André Malraux
În ultimii ani se vorbeşte zilnic despre o acută criză financiară şi economică, dar şi de alte fel de fel de crize – politice, sociale, tehnologice, ecologice – exprimându-se opinii variate în legătură cu acestea, inclusiv asupra cauzelor care le generează.
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”– André Malraux
În ultimii ani se vorbeşte zilnic despre o acută criză financiară şi economică, dar şi de alte fel de fel de crize – politice, sociale, tehnologice, ecologice – exprimându-se opinii variate în legătură cu acestea, inclusiv asupra cauzelor care le generează.
Crizele sunt dovezi ale limitelor dezvoltării economice, fenomene adverse generate de aceasta. Prezenta criză este rezultatul încercării de extindere a limitelor dezvoltării economice cu economia financiară şi cuprinde multe alte nivelurii ale vieţii, atinse de o stare de boală ce pare greu de tratat. Economia se pierde la nivelul economiei bancare care nu are un conţinut productiv ci monetar, adică unul imaginar, sau, mai exact, himeric.
În societatea umană crizele nu sunt fenomene noi. De fapt nu a existat nici o perioadă mai lungă în care omenirea să nu fi fost afectată de ele. La diferite intervale de timp omul s-a confruntat cu asemenea maladii ale epocii respective, pentru combaterea cărora a fost nevoit să găsească soluţii.
Generaţia actuală nu este nici ea scutită de crize, dar trebuie observat că rezolvările pentru combaterea la timp a acestora nu mai sunt posibile după metodele practicate în trecut. Explicaţia o găsim în faptul că în prezent avem de a face cu un caracter global al lor şi de o amploare ce atinge un nivel planetar. Apoi, numeroasele crize de astăzi se manifestă simultan şi în strânsă legătură între ele, ceea ce îngreunează mult găsirea unor soluţii rapide şi eficiente de combatere a lor.
Lumea în care trăim este o lume primejdioasă. Instabilităţile sociale şi incertitudinile politice dezlănţuie energii feroce. Permanent în lume au loc războaie sau confruntări armate, se produc catastrofe economice. Numeroase regimuri totalitare au încolţit şi sau dezvoltat pe terenul crizelor sociale.
În trecut crizele aveau rădăcini negative, fiind provocate de intenţii rele sau de greşeli ale unor clase dominante în societate, de guverne incompetente sau agresive, sau de catastrofe naturale – cutremure, crize, molime.
În prezent majoritatea crizelor au rădăcini pozitive, fiind rezultatul unor acţiuni ale omului care, la origine, se motivau prin bune intenţii. Exploatarea resurselor naturale de energie, imperios necesară dezvoltării umane, din momentul în care s-a făcut în mod excesiv a condus la criza energetică. Consolidarea familiei, colectivităţii, naţiunilor, precum şi prelungirea vieţii omului ca urmare a creşterii calităţii acesteia şi a învingerii bolilor, a condus la criza demografică. Dezvoltarea localităţilor, a infrastructurii, înmulţirea autovehicolelor, construirea de baraje, diguri, canale, agricultura intensivă, tăierea pădurilor, dezvoltarea industriei, a agriculturii, a mineritului, poluarea mediului cu numeroase noxe, au condus la crize ecologice. Interesele, scăpate de sub control, ale capitalului bancar şi politicile monetare greşite, au generat crize financiare. Astăzi ştim că politica ratelor dobânzilor joase a alimentat o explozie imobiliară nesustenabilă ce a declanşat prezenta criză financiar economică.
Aşadar, crizele sunt provocate de om şi lui îi revine responsabilitatea de a le analiza şi de a le combate, până nu va fi prea târziu. Pentru aceasta trebuie înţeleasă originea şi natura lor, conexiunile şi interacţiunile lor, pentru ca în funcţie de diagnostic să poată fi stabilită strategia rezolvării.
O vreme s-a crezut că omul tehnologic a ajuns să controleze natura sau chiar că a învins-o. Nimic mai greşit. Dependenţa omului faţă de natură a rămas la fel de profundă iar felul în care el uzează şi abuzează de resursele naturale nu constituie decât un aspect al problemei. Încă de acum trei decenii, în Al doilea raport către Clubul de la Roma, Mihajlo Mesarović şi Eduard Pestel subliniau: „Ameniţarea cea mai gravă a naturii împotriva bunăstării umane nu este forţa ei distructivă – cutremure, uragane, tornade – ci fragilitatea ţesăturii vieţii, a acelor delicate fire ce leagă specie de specie şi constituie relaţiile dinamice care unesc atât de strâns, în procesele vieţii, regnul însufleţit cu cel neînsufleţit”.
Noi credem că la baza tuturor crizelor actuale stă criza morală profundă a societăţii contemporane.
Epoca pe care o parcurgem este socotită ca fiind postmodernă. Schimbările au fost atât de impetuoase încât s-a preferat caracterizarea comparativ cu epoca precedentă, decât cu propriile sale particularităţi. Omul este uluit de rapiditatea evoluţiilor pe care realmente nu le mai poate urmări. Înainte de a aprofunda o anumită problemă, aceasta se schimbă şi dobândeşte noi dimensiuni, fiecare situaţie prezentă este permanent fluidă şi schimbătoare. Analiza acesteia îşi pierde valoarea reală.
Ultimul deceniu al secolului XX şi primul din secolul XXI au adus schimbări atât de mari epocii noastre încât se impune punerea în faţă a unui alt post, ajungând să fie post-postmodernă. Epoca postmodernă s-a caracterizat printr-o viaţă socială ce a cunoscut o puternică dezintegrare, fapt ce a generat confuzie între sectoarele acesteia. Caracteristica perioadei ce a început cu acest secol este acceptarea acesteia ca fiind una normală. Oamenii sunt debusolaţi, au nevoie de sprijin, de îndrumare, de repere temeinice, dar acestea par a întârzia să se arate.
După căderea comunismului asistăm la o post evoluţie a capitalismului şi încorporarea în el a unui parametru fundamental al comunismului, internaţionalismul. Dar, exact în spaţiul în care se impusese, acesta a ajuns să se prăbuşească. Ceea ce nu s-a schimbat, nicăieri în lume, este ideologia dezvoltării economice.
Ideologia dezvoltării economice a ajuns dominantă la nivel planetar începând cu cea de a doua jumătate a secolului trecut, cu urmări dezastruoase atât pentru om cât şi pentru lume. Dezvoltarea, care iniţial s-a identificat cu dezvoltarea economică, a evoluat treptat, devenind idealul universal, în care omul crede şi îl consideră unicul scop al vieţii sale. Credinţa în dezvoltarea unidimensională a cultivat iluzia rezolvării problemelor omului exclusiv prin ştiinţă şi tehnologie şi a creat în mod corespunzător o morală unidimensională a dezvoltării, substituind-o în mare parte credinţei religioase.
Morala dezvoltării unilaterale este străină de orice bază religioasă, sentimentală, tradiţională sau chiar axiologică şi uneşte oamenii la nivelul activităţii economice interesate, adică la un nivel inferior, aceştia rămânând separaţi unul de celălalt. Ignorând straturile adânci ale conştiinţei omului şi neluând în considerare sentimentele personale, conştiinţa de sine şi pe cea colectivă, tradiţia sa culturală, această nouă morală plasează totul la nivelul interesului prin care funcţionează economia. În cadrul unei astfel de morale este clar că, de dragul câştigului, se poate face orice. Omul este redus la dimensiunile economice, se produce o degradare a sa din punct de vedere moral şi spiritual. Tot ce are caracter economic se măsoară, inclusiv frumuseţile naturale care se convertesc în valori economice.
Idealul dezvoltării, care oferă omului o viaţă mai comodă şi mai liberă, este înşelător din multe puncte de vedere, cu efecte negative, chiar catastrofale. Omul se întoarce aproape exclusiv spre comoditate, plăcere şi letargie, acestea erodându-l şi pervertindu-l din punct de vedere moral şi spiritual, întrucât uită valoarea efortului, a răbdării şi a jertfei, valori ce constituie premise pentru desăvârşirea sa morală şi spirituală. Grijile şi serviciile personale, cum ar fi grija părinţilor pentru copii sau a copiilor pentru părinţi, întrajutorarea prietenească şi multe alte asemenea, capătă valoare numai atunci când sunt preschimbate în valori financiare, depreciind viaţa omenească.
Morala dezvoltării funcţionează ca o antimorală, nu numai în sensul obişnuit al unei morale specifice, ci şi în sensul opoziţiei ei faţă de orice morală sau a dezvoltării criteriilor sau reperelor morale. Se consideră „dezvoltare” totalitatea bunurilor produse şi totalitatea serviciilor oferite, indiferent dacă acestea sunt alimente sănătoase sau alimente nocive, medicamente sau narcotice, arme obişnuite sau de distrugere în masă. Binele şi răul sunt asociate. Prin tehnologiile moderne omul este bombardat permanent de o cantitate uriaşă de informaţii, cele mai multe dintre ele dirijate spre scopuri manipulatorii urmărite de diferite ierarhii sociale. Manipularea marilor mase de oameni prin intermediul informaţiei şi al cenzurii, de către cei care conduc lumea, a căpătat proporţii impresionante. Calculatoarele personale oferă posibilitatea accesului la oceane nesfârşite de informaţii, zămislind ispite cărora omul cu greu li se poate opune. Tehnologia, prin ea însăşi, nu are calitate morală, însă obiectivele realizate prin utilizarea acesteia au coloratură morală. Ele servesc interesele şi avantajele speciale ale celor care le manevrează potrivit unor scopuri precise. Tehnologiile distrug mediul natural în care trăieşte omul, prin consumul continuu crescut al resurselor naturale, prin poluarea mediului şi distrugerea ecosistemelor, prin reducerea treptată a calităţii vieţii.
Societatea omenească nu a fost niciodată una ideală, îngerească. În interiorul ei au acţionat întotdeauna forţe ale binelui şi ale răului. Această realitate o întâlnim şi în prezent, numai că a crescut foarte mult cantitatea şi puterea de propagare a răului. Concentrarea răului a devenit uriaţă, iar posibilităţile de răspândirea a lui sunt la fel de uriaşe. Ştiinţa şi tehnologiile contemporane, fără coloratură din punct de vedere moral, sunt folosite la extinderea răului.
La tânăra generaţie crizele se adâncesc şi mai mult. Crescută preponderent în „morala” câştigului rapid, trecându-se chiar peste barierele legii, tânăra generaţie este interesată doar de ocupaţii bănoase, de funcţiile puterii generatoare de profit. Modelele de urmat, prezentate şi recomandate obsesiv, sunt cele cu puţină carte, dar cu mulţi bani: fotbalişti, sex simboluri, vedete TV, elite politice care reuşesc din salarii de bugetari să acumuleze rapid averi impresionante. Din manualele şcolare, acum alternative, au dispărut personalităţile ce au constituit repere naţionale pentru multe generaţii, adevăratele genii ale culturii şi ştiinţei. Sălile de curs sau mutat în „şcolile de vară ale partidelor”, în discoteci, la concursurile de Miss şi Mister, pe stadioane sau în locuri tutelate de prostul gust, de sex, de consumul de stupefiante şi de alcool. Idealurile de atins sunt limuzinele de lux, vestimentaţiile de firmă, banii, fie ei cât de murdari. Nimeni nu mai pare a se interesa de strategii de responsabilizare a tinerei generaţii faţă de viitor.
Criza morală poate fi rezolvată cu ajutorul moralei creştine, al cărui fundament este voinţa lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, Izvorul iubirii. Această morală are ca bază iubirea şi ca spaţiu de manifestare persoana şi se obiectivizează în realitatea socială sub forma unui sistem de valori unanim acceptat, ce defineşte viaţa socială şi relaţiile interpersonale ale oamenilor.
Valorile existente într-o anumită societate capătă o importanţă capitală pentru viaţa şi evoluţia acelei societăţi. Ierarhizarea valorilor nu se datorează atât justeţii lor, cât faptului că sunt unanim acceptate ca fiind juste. Valorile sunt absolutizate de către membrii comunităţii şi nu constituie obiective pentru critică. Ele însele sunt folosite ca etaloane de judecare şi de apreciere a lucrurilor şi prin aceasta devin factori care reglează viaţa de zi cu zi şi funcţionează în două feluri: static şi dinamic. Din punct de vedere static, valorile definesc lucrurile permise şi nepermise, iar din punct de vedere dinamic stabilesc ceea ce este legal sau nelegal la nivelul vieţii personale sau a celei sociale. Comunitatea, în ansamblul ei, este chemată să-şi armonizeze viaţa lor comunitară cu sistemul de valori care predomină în societate, creind legalitatea socială.
Evoluţia impetuoasă a problemelor sociale, ecologice şi biologice ale societăţii contemporane, trebuiesc cunoscute şi înţelese, dar interesul pentru persoană şi pentru omul interior trebuie să constituie baza oricărei abordări a problemelor exterioare.
Învăţătura creştină ne prezintă conştiinţa morală ca fiind una pluridimensională şi nu unidimensională, cum se încearcă a ni se spune de multe ori. Teologia ortodoxă combate noţiunea de morală individuală, arătând că, prin creaţie, omul este unit cu mediul natural şi în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu. Comportamentul moral al omului este determinat de poziţia sa în lume şi în viaţa comunităţii.
Morala creştină, înţeleasă ca expresie a vieţii lui Hristos, aşa cum este accentuată mai ales în Biserica Ortodoxă, se manifestă în persoana umană şi se extinde în direcţiile sociale, ecologice sau în alte direcţii. Aceste extinderi sunt posibile prin intervenţia unor variabile. La nivel social intervine variabila dreptăţii, la nivel ecologic variabila responsabilităţii, a grijii şi cumpătării faţă de natură. La nivel personal iubirea culminează cu binefacere chiar faţă de duşmani, la nivelul vieţii sociale este determinată de dreptate şi este chemată să facă bine celui nedreptăţit, iar la nivel ecologic iubirea este legată de sentimentul de responsabilitate şi de grijă faţă de creaţie sau de cumpătare în modul de utilizare a bunurilor creaţiei. Persoana, aşadar, constituie însăşi baza şi spaţiul de manifestare a moralei. Valorile şi instituţiile care se configurează sunt produse secundare ale moralei, fără ca aceasta să însemne că nu au importanţa lor.
Restrângerea moralei creştine la domeniul aşa-zisei morale sociale – sau, mai nou, la nivelul bioeticii – exprimă restrângerea proporţională a vieţii creştine şi chiar a vieţii omeneşti. Una este pătrunderea în morala creştină a unei anumite variabile în vederea confruntării cu o zonă specială şi altceva este fundamentarea ei pe această variabilă. Una este morala iubirii care recurge la dreptate, la responsabilitate sau la ceva asemănător, şi altceva este morala dreptăţii, responsabilităţii etc. Subiectul moralei creştine este şi va rămâne persoana şi orice separare a sa de aceasta şi de perspectiva pe care o deschide Biserica persoanei umane are consecinţe distructive. Dacă această bază se menţine stabilă, va fi pusă în lumină şi morala creştină, care îl conduce pe om dincolo de limitele lumii create şi dincolo de limitele oricărei convenţii omeneşti.
Modul de abordare a moralei este legat nemijlocit de modul de abordare a persoanei. O concepţie corectă asupra persoanei umane conduce la o cunoaştere corectă a dimensiunilor reale şi la adevăratul scop al moralei. Când persoana este redusă la individualitatea ei şi este gândită ca anexă a întregului social mai larg sau ca rezultat al funcţiilor biologice ale individului şi morala îşi reduce limitele şi preocupările sale, putând să dispară cu desăvârşire.
Biserica nu este indiferentă faţă de valorile şi instituţiile sociale şi acest lucru se observă în abordarea şi angajarea faţă de acestea. Căsătoria, familia, statul şi autorităţile sunt acceptate de Biserică şi valorificate din perspectivă proprie. Noutatea perspectivei Bisericii este Hristos, care constituie persoana de referinţă şi măsura de apreciere şi evaluare a tuturor lucrurilor. Creştinul săvârşeşte căsătoria „în Domnul”, se supune statului şi autorităţilor lumeşti „pentru numele Domnului”, vede relaţiile sale interpersonale şi sociale „în Hristos”. În acest fel toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adică din perspectiva principiului persoanei, care constituie unicul fundament pentru unitatea lumii.
Valorile, care se formează în cadrul unui proces social, nu pot fi păstrate şi nu pot să inspire viaţa omenească decât atunci când sunt absolutizate. Pentru a fi absolutizate trebuie să fie uitată originea lor. În limbaj teologic, aceasta înseamnă că valorile există şi funcţionează într-o societate din momentul în care sunt uitate ca produse ale vieţii sociale şi sunt scoase în evidenţă ca mici zeităţi cu autoritate absolută. În această situaţie, valorile sociale sunt prezentate ca având autoritate egală cu adevărurile religioase sau cu poruncile dumnezeieşti, cu toate că se deosebesc esenţial de acestea, deoarece poruncile Dumnezeieşti constituie expresia voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu.
Pentru un comportament moral al omului o premiză fundamentală este înţelegerea adevărului că omul nu este cauza existenţei sale ci că, aşa cum arată Sf. Maxim Mărturisitorul, „are fiinţa împrumutată”. Dacă nu are această conştiinţă omul trece dioncolo de limitele sale şi se autodivinizează.
Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar pentru creştinism infinitul nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană, mai precis o treime de Persoane, este Sfânta Treime. Naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate fi concepută ca un individ izolat, deoarece nu poate exista decât în comuniune. Iar adevărata comuniune se realizează întotdeauna în comunitatea divino-umană care este Biserica.
În plină epocă a globalizării singura speranţă reală pentru combaterea crizei morale şi prin aceasta a celorlalte tipuri de criză, se poate întemeia pe persoana umană, cu condiţia cultivării la nivelul acesteia a iubirii şi a sensibilităţii morale, adică a moralei creştine. Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc,afirma André Malraux. Cred că are deplină dreptate.