La 19 februarie 1876 vedea lumina zilei marele sculptor Constantin Brâncuși, cel care avea să deschidă căi nebătătorite în sculptura modernă, astăzi fiind venerat peste tot în lume, dar mai puțin decât s-ar cuveni în țara lui, România, pe care a iubit-o cu toată ființa sa de „cobilițar oltean”.
Constantin Brâncuși s-a născut în satul Hobița, comuna Perșinari, județul Gorj. Părinții săi erau Maria și Radu Brâncuși. Maria, ai cărei părinți erau moșneni, a adus ca zestre o bucată de pământ care, în partea locului, se numea „curea”. Tatăl lui Constantin Brâncuși mai fusese căsătorit înainte de Maria Diaconescu (numele de fată al mamei lui Constantin). Din prima căsătorie a rezultat un băiat, pe nume Grigore, fratele cel mai mare al sculptorului. Dumnezeu a vrut să-l cheme la el pe Radu Brâncuși mult prea devreme, chiar în anul în care Maria era însărcinată cu cel de-al șaselea fiu al celor doi care va fi creștinat cu numele de Constantin. Deși bolnav, olteanul nostru îi trage o mamă de bătaie Mariei pentru că în loc să-i aducă pe lume o fată i-a adus tot un băiat. De unde avea să știe aprigul oltean că acest Constantin, nedorit de el, avea să-i nemurească numele pentru totdeauna! Văduva Maria a rămas să poarte de grijă celor șapte copii ai ei într-o casă în care cele șapte guri cereau întruna de mâncare precum puii de barză ce-și făcuseră cuib la marginea satului. Tatăl lui Constantin Brâncuși, dincolo de faptul că-și lucra singur cele câteva hectare de pământ arabil, avea un talent deosebit la dulgherie fiind deseori chemat la înălțarea unei noi case în Hobița. Uneltele de dulgherie ale tatălui său îl fascinau pe Constantin, mai ales că tesla făcea minuni în mâna părintelui său.
Angajat la crâșma din gară
Urmă clasele primare în satul natal, iar în vacanțele de vară era „ciobănel” la o stână de oi din munții Parângului. Aici, în nopțile de vară, asculta fascinat poveștile ciobanilor bătrâni despre celebrii haiduci ai plaiurilor oltenești. Culcat în strunga oilor, pe piei de berbec, urmărea noaptea cerul înstelat în arhitectura căruia distingea Carul Mare și Carul Mic, iar spre dimineață, până să apară soarele, urmărea nașterea „Luceafărului de ziuă”.
După absolvirea celor patru clase merge la Târgu Jiu unde, în afara școlii, face diverse „meserii” pentru a câștiga câțiva bănuți. Printre altele va fi ucenic la o boiangerie pe care o părăsește după ce stăpânul îi trage o bătaie zdravănă pentru faptul că era „colțos”. Adolescent fiind pleacă pe jos din Hobița la Râmnicu-Vâlcea, apoi la Slatina unde muncește pe unde găsește ca lucrător agricol, ori ca băiat de prăvălie la un hangiu slătinean.
Cu banii strânși la chimir pleacă spre Craiova. De cum se dă jos din tren descoperă în spatele gării o crâșmă cu mare dever și o clientelă pestriță. Era crâșma lui Spirtaru, negustor cunoscut în toată Craiova, dar și în împrejurimi.
Constantin se angajează la crâșma lui Spirtaru, care îl îndrăgește pe tânărul său angajat care îmbracă astfel șorțul verde al celor destoinici. În scurt timp tânărul „cobilițar” din Hobița este avansat din „funcția” de ospătar în cea de tejghetar. ține cu strășnicie, pe un caiet, contabilitatea banilor încasați din vânzarea „spirtoaselor”. Datorită sculelor rămase de la tatăl său, în ceasurile libere cioplește, în lemn, drege căruțe și trăsuri boierești etc. Văzându-i destoinicia, Spirtaru îl dă la școala de meserii, gândind că nu i-ar strica un ginere talentat și cinstit precum Constantin. După absolvirea școlii de meserii se leapădă de șorțul verde și devine asociat în participare (minoră, evident), la crâșma lui Zamfirescu din centrul Craiovei.
Absolventul ajuns să spele vase la Paris
Constantin Brâncuși meșterește acum dintr-o ladă de portocale o frumusețe de vioară care îi lasă cu gura căscată pe toți clienții lui Zamfirescu. Mulți dintre ei vor să-l ajute cu ce pot pentru ca tânărul Constantin Brâncuși să-și continuie studiile la Belle-Arte în București. Puțin după împlinirea vârstei de 22 de ani Constantin îi vinde fratelui cel mare, Grigore, „cureaua” de pământ primită moștenire. Fascinat de sculptură vine la București și se înscrie la școala de Arte Frumoase, înființată prin legea din 1864, de către Alexandru Ioan Cuza, condusă de pictorul Gh. Tattarescu – gorjan de-al său. Timp de patru ani (1898-1902) Brâncuși avea să-și cizeleze aici talentul, pătrunzând, cu fiecare an, în tainele și secretele artei adevărate. În timpul studenției leagă o trainică prietenie cu Peter Neagoe de la clasa de pictură, dar se bucură și de aprecierea afectuoasă a profesorului oltean Gerota care îl voia urmașul său la catedra de sculptură. Dintre lucrările realizate în anii studenției a făcut senzație Ecorșeul, prin care tânărul sculptor oltean arăta nu doar un talent excepțional, ci dovedea și adânci cunoaștințe ale anatomiei omenești. În septembrie 1902, la vârsta de 26 de ani obține diploma de absolvent al școlii de Arte Frumoase din București. Nu-i lipsit de interes să amintim că tot în anii studenției realizează bustul în bronz al generalului Davilla, bust ce poate fi admirat și astăzi pe aleea centrală a Spitalului Militar din București.
Aflat într-o continuă căutare de sine, stăpânit de neastâmpărul caracteristic oricărui artist de geniu, Constantin Brâncuși pleacă din București spre Paris în anul 1902. Va parcurge distanța pe jos, în doi ani. Va fi însoțit de fostul său coleg de la Belle-Arte, Peter Neagoe, ardelean din Făgăraș, absolvent al clasei de pictură. Distanța va fi parcursă în etape, cu pauze, în care cei doi vor întârzia în muzee precum Brukenthal din Sibiu, dar și în cele din Ungaria, Austria, Germania, Elveția etc.
Destinul a vrut ca la München cei doi să se despartă, Peter Neagoe fiind atras iremediabil de farmecul pictoriței americane Anna Frankeul. Acesta o va urma în America unde se va realiza ca pictor, dar va rămâne pentru totdeauna un prieten de suflet al marelui sculptor. După ani de zile va publica o carte intitulată „Sfântul din Montparnesse” dedicată vieții lui Constantin Brâncuși.
În 1904 Constantin Brâncuși va ajunge la Paris. Pentru a se întreține lucrează ca spălător de vase la restaurantul Chartier, făcându-i patronului bustul pe care îl va căra cu roaba până la salonul unde avea loc expoziția.
Salvarea vine de la Buzău
Pentru puțin timp intră ca „ucenic” în atelierul marelui sculptor francez Rodin pe care însă îl va părăsi argumentând că „La umbra marilor copaci nu crește nimic”.
Stipendiile care-i vin din țară sunt insuficiente, mai ales că Regina Elisabeta îi va retrage ajutorul financiar după ce acesta îl va părăsi pe Rodin, considerând gestul olteanului ca un afront adus marelui artist pe care Casa regală din România îl prețuia foarte mult. Este însă revelator gestul lui Rodin care nu se va supăra pe Brâncuși ci, dimpotrivă îl va aprecia pentru „Bustul lui Chartier”, „Copilul”, „Muza adormită”, „Chinul” etc.
Această primă perioadă din viața lui Brâncuși la Paris este una de căutare febrilă a propriului drum în artă, dar și de serioase neajunsuri financiare. Norocul lui se va numi Eliza Stănescu, soția defunctului avocat Petre Stănescu din Buzău, care îi va comanda sculptorului grupul funerar „Rugăciunea”. Era în primăvara anului 1907. Din acontul primit de la tânăra femeie, Constantin Brâncuși își va face un nou atelier, mult mai spațios, în inima Parisului.
Între anii 1908-1909 sculptorul realizează un alt monument funerar intitulat „Sărutul”, comandat pentru o sinucigașă americancă, din iubire… În acești ani se leagă o prietenie strânsă între genialul gorjan și pictorul (foarte tânăr în acei ani) Modigliani, precum și între el și poetul Guillaume Apollinaire. Între anii 1910-1912 sculptează „Narcis”, „Prometeu” și „Pasărea măiastră”, precum și primele schițe ale „Domnișoarei Pogany”, dar și „Muza adormită”.
În 1914 Brâncuși deschide prima expoziție personală la New York.
Între 1914-1920 realizează „Fiul risipitor”, „Adam”, „Vrăjitoarea”, „Cariatida”, „Himera” precum și „Principesa X”, „Peștele” (prima versiune) și „Tors de femeie”.
În 1920 îi este expulzată de la Salonul independenților „Principesa X”, considerată „obscenă”. Mare scandal mediatic!
În 1921 destinul i-l va scoate în cale pe poetul american Ezra Pound care va publica un impresionant studiu despre Brâncuși însoțit de 24 de reproduceri.
Între 1922-1924 iese de sub mâna-i măiastră „Tors de tânăr”, „Tors de fată”, „Leda”, „Negresa albă” și altele.
Între 17 noiembrie și 15 decembrie 1925 deschide o nouă expoziție la New York cu un catalog semnat de Paul Morand. Are loc celebra dispută a sculptorului cu vama americană care considera „Măiastra” (alamă lustruită) ca nefiind obiect de artă, ci o încercare de a frauda fiscul american. Procesul va dura până în 1928 și va fi câștigat de marele sculptor!
În 1932 va vizita Bucureștiul invitat de primarul general al Capitalei, Dem. Dobrescu, în vederea realizării unui ansamblu statuar. Sculptorul propune „Fântâna lui Haret” ce urma să fie realizată în „Oborul” bucureștean unde trăiau și făceau negustorie mulți olteni de-ai lui. Din păcate, peste puțin timp Dem. I. Dobrescu, om cu dechideri largi spre arta modernă, va fi înlocuit (rotativa politică!). Noul primar nu va agrea propunerea lui Brâncuși, iar acesta va accepta în schimb invitația celor din Târgu Jiu (1937) de a realiza (fără a fi remunerat) ansamblul: „Coloana pomenirii fără de sfârșit”, „Poarta Sărutului” și „Masa rotundă” cu 12 scaune de piatră.
Iubirea cu Maria Tănase
La mijlocul anilor ’30, C. Brâncuși o cunoaște pe Maria Tănase, tânără și frumoasă, aflată în anii ei de glorie. Între cei doi se naște o frumoasă poveste de dragoste. Maria Tănase îl va vizita pe sculptor de mai multe ori în capitala Franței. Diferența de vârstă de peste 30 de ani nu i-a împiedicat să trăiască din plin clipa conform expresiei „Carpe diem”!
Între 1939-1940 participă la expoziția decenală a Muzeului de Artă Modernă din New York. Odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial Brâncuși se va afișa ca un antihitlerist convins. Deși trăitor în Franța de aproape patru decenii, el nu renunță la cetățenia română.
Între 1941-1944 sculptorul mai dă la iveală „Broasca țestoasă”, „Foca” și „Broasca țestoasă zburătoare”.
Treptat, simte cum puterile îl părăsesc. Este perioada când olteanul nostru își face socotelile, gospodărindu-și cu grijă chiverniseala. Expune în continuare la Philadelphia, Chicago și New York, dar și în Elveția, la Yverdon și Zürich.
România îi refuză
La începutul anilor ’50 Brâncuși propune guvernului României bolșevizate ca opera sa și atelierul din Paris să treacă în proprietatea statului român. Academia Română, reorganizată în 1948, în urma referatului întocmit de subinginerul de poduri Mihail Roller, acum membru al Academiei, recomandă ca „oferta” decadentului Brâncuși să fie respinsă. În cadrul discuțiilor care au avut loc în zilele de 28 februarie și 7 martie 1951, sculptorul C. Brâncuși va fi ponegrit de Iorgu Iordan, Geroge Călinescu (!) și de A. Toma (toți membri ai P.C.R.), dar mai ales de Alexandru Graur care s-a pronunțat categoric împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. al acestor nedemne lucrări ale lui Brâncuși! Sculptorul Ion Jalea i-a luat în schimb apărarea în timp ce pictorii Lucian Grigorescu și Jean Al. Steriadi s-au abținut de la orice comentariu.
Spre cinstea lor, criticul de artă George Oprescu precum și scriitorii Victor Eftimiu și Camil Petrescu au pledat în favoarea lui Brâncuși, iar Mihail Sadoveanu, cel care prezida ședința a tăcut mâlc. Același lucru l-au făcut și Tudor Arghezi (vechi prieten al sculptorului), Geo Bogza, Al. Rosetti și Perpessicius.
După aflarea oprobriului la care fusese supus în țara lui, Constantin Brâncuși, îndurerat renunță la cetățenia română, devenind cetățean francez.
Cu sufletul plin de amărăciune, marele sculptor va închide ochii la 16 martie 1957 și va fi înmormântat în cimitirul Montparnasse la 19 martie. În toate enciclopediile lumii marele sculptor din Hobița Gorjului este trecut ca cetățean francez de origine română.
Oare nu același lucru s-a petrecut și cu George Enescu? Rușine să-ți fie neam nerecunoscător!
Nicolae PENEȘ
membru al Uniunii scriitorilor laureat al Academiei Române