Foarte puțini buzoieni mai știu că, în trecut, Buzăul se-învecina, în partea muntoasă, cu Moldova, deasupra
Slam Râmnicului, Poiana Mărului pendulând administrativ între Jitia și Bisoca. Primul document din arhiva mănăstirii, amintit într-un inventar publicat la 1950, era cel din 20 iulie 1541, când erau întăriți cei din Trestia, ocazie în care este pomenit și egumenul de aici. În documentul din 13 februarie 1622 era întărit un Oprea și la Poiana Mărului, pe partea lui Neagoe Porăctar, pe care acesta o achiziționae cu o sută de aspri. Pe livada lui Stanciu plătise Oprea 500 de aspri, iar partea lui Măgărean o achiziționase cu 60 de aspri. Mai cumpărase Oprea, având aprobarea megiașilor, și de la Radu un vad de moară, de la Stan și de la Mile.
Mănăstirea Poiana Mărului se “ridica” pe la 1730-1733, în vremea Mavrocordaților, și se va dovedi un puternic centru de iradiere ortodoxă având statutul de stavropighie, recunoscut nu numai la noi ci și în Orientul ortodox. În 1774, se construia biserica mică a lăcașului.
Domnul Moldovei, în ianuarie-martie 1756, întărea schitului dreptul de a lua din vama anuală 12 ocale de ceară, șase de tămâie etc. Ținând cont de numărul de dulămi de aba, 12, se pare că acesta era numărul de viețuitori de pe atunci. Vel logofătul N. Dudescu dăruia schitului, la 21 noiembrie 1765, moșia sa de la Grabicina, ,,de ajutor și întărire”. Creșterea numărului de viețuitori de la schit, la 30, apare prin dania din 4 aprilie 1783 a domnitorului Moldovei.
Schitul faimos va arde la 14 aprilie 1771, iar despre ridicarea sa se venea, cu anul 1110, după legendara icoană din măr, sau 1480-1481, prin Vladislav călugărul. Devenit arhicunoscut prin starețul Vasile “cel fără de mâneci” (Bezrucovîi), decedat la 25 aprilie 1767, schitul va completa prin documentele sale istoria locului. La 1754, Vasile reușește, cu ajutorul lui Iordache Neculescu, să rezolve problema locului pe care se afla schitul. Neculescu donase acum 33 de stânjeni de moșie.
Dintr-o scrisoare a preotului Ioan Gogancea, din 6 septembrie 1957, adresată preotului Gabriel Cocora, rezulta însemnarea de pe un Triodion,* tipărit pe vremea lui Hangerli, referitoare la cutremurul din octombrie 1802 când „s-a fărâmat Mănăstirea Bonțești”. Probabil de aici măsura din 1819, când arhimandritul Teodosie de la Poiana Mărului va muta maicile la schitul Cotești.
La 1812, o Mântoaia dona Episcopiei moșia Pinul, schitului de la Găvanele moșia de acolo, iar schitului Poiana Mărului moșia de la Valea Fântânii. Se judecau, în 17 mai 1833, pentru 200 de stânjeni de aici și de la Golești, Elisei egumenul de la Poiana Mărului cu Ene Mateescu de la Slobozia. Stânjenii respectivi fuseseră dăruiți lăcașului de Maria ceaușoaica, iar Mateescu îi pretindea, pe baza unor anaforale din 1817-1818. Cu toate acestea Mateescu va pierde, urmând să predea și documentele ce le avea. Aceasta nu însemna că pârâtul se resemna, procesul revenind pe rolul înaltei instanțe peste patru ani.
Se producea un eveniment local pentru cei din zonă, în iulie 1867, prin vizita domnitorului Carol aflat în inspectarea țării, dar și în căutarea unei locații pentru o reședință de vară care, în final, se va găsi la Sinaia.
* Volumul de canoane se cântă cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, din Duminica Vameșului și Fariseului, până în ziua Învierii. Penticostarul este continuarea Triodului și cuprinde cântările de la Paște până la Duminica Tuturor Sfinților.