Alexandru Candiano-Popescu s-a născut pe 27 ianuarie 1841 la Lipia, Buzău, fiind nepotul moşneanului (pitar la 1842) Radu Popa. Elev al şcolii Militare de ofiţeri din Bucureşti (1854-1859), pe care o termină la 10 iulie 1859 cu gradul de sublocotenent de artilerie, Alexandru Candiano-Popescu este avansat locotenent la 15 aprilie 1861 şi căpitan la 24 ianuarie 1864, devenind comandant al unei baterii de artilerie călăreaţă.
La 11 februarie 1866, la ordinul generalului Iarca, participă, împreună cu un grup de ofiţeri, la detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe care, mai târziu, îl va întâlni la Florenţa, şi-i va cere iertare pentru aceasta. În 1868 demisionează din armată şi este trecut în corpul miliţienilor. Intră, totodată, în viaţa politică, adept al ideilor republicane, fiind ales deputat de Prahova. Este fondatorul ziarelor „Perseverenţa” şi „Democraţia”. Considerat agitator politic îndrăzneţ, cu idei democratice înaintate, este arestat şi închis de trei ori. În 1868 este arestat la Arad pentru activităţi în sprijinuldrepturilor românilor din Transilvania şi înfăptuirea unităţii naţionale.
Iniţiază „Republica de la Ploieşti” şi pleacă în Italia după ce este achitat
La 9/20-21 august 1870 declanşează, împreună cu Eugeniu Carada, mişcarea antidinastică cunoscută ca „Republica de la Ploieşti”. Deoarece încercarea de înlăturare a domnitorului Carol I eşuează, se refugiază la Lipia, dar i se află ascunzătoarea şi este arestat. A fost judecat la Târgovişte, împreună cu ceilalţi 41 de învinuiţi, apărătorul lor fiind cunoscutul avocat (şi politician liberal) Nicolae Fleva (cu moşie în fostul judeţ Râmnicu Sărat, actuala comună Ziduri) care reuşeşte să obţină achitarea. Pleacă în Italia unde studiază la facultăţile de Drept şi Litere. Întors în ţară, practică avocatura, continuându-şi şi activitatea politică.
Conduce batalionul de Vânători la atacul de la Griviţa
Participă la Războiul de Independenţă din 1877-1878 ca ofiţer miliţian, ataşat Statului major al Diviziei a 4-a Infanterie. Avansat maior la 6 iunie 1877, ia parte la atacul redutei Griviţa, în fruntea Batalionului II Vânători, cu care execută ultimele două atacuri decisive (trei dintre soldaţii batalionului, între care şi Grigore Ioan, au capturat un steag turcesc). Pentru bravura sa, la 15 octombrie 1877 este avansat locotenent colonel, iar comandantul Diviziei a II-a Infanterie, col. Alexandru Angelescu, îl menţionează astfel în ordinul de zi: „din partea unui om care avea o poziţie însemnată în ţară şi care nu era nevoit să vie la armată, această conduită e mai mult decât meritorie. Maiorul Candiano-Popescu a dat probe de abnegaţie şi de un devotament fără margini”.
La 3 septembrie 1877, generalul Alexandru Cernat propune să fie avansat locotenent colonel şi ajutor al comandantului Diviziei a IV-a teritorială. A fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, „Virtutea militară de aur”, „Crucea Trecerii Dunării”, medalia „Apărătorilor Independenţei”, şi ordinul rus „Crucea Sf. Gheorghe”.
Devine aghiotantul regelui după ce a vrut să îl detroneze
Militar de carieră din 1878, a înaintat în ierarhia militară (colonel în 1882, general din 1894, comandant de divizie şi apoi comandant de corp de armată) până la gradul de general de brigadă de cavalerie, în 1880 fiind numit aghiotant al domnitorului Carol I, cu toate că în 1870 a vrut să-l îndepărteze de la tron. Va îndeplini această funcţie timp de 12 ani, în 1879 fiind şi prefectul Poliţiei Capitalei.
La 28 septembrie 1901, împreună cu alţi doi generali, şi cu membri marcanţi ai comunităţii râmnicene, l-a întâmpinat în gara oraşului pe Regele Carol I, prezent în judeţ cu prilejul unor manevre militare. A fost găzduit în casele Lupescu (actualmente sediul Administraţiei Financiare), unde şi-a fixat cartierul general. Pe treptele casei a fost întâmpinat de Ecaterina Lupescu (viitoarea doamnă Dumitru P. Mazilu), fiica primarului Constantin Lupescu (1856 – 1926).
Al Candiano-Popescu a scris un volum de poezii, „Când n-aveam ce face” (1866), cât şi „Ţara” (1891), „Cavaleria” (trei părţi, 1897-1898), „Cuvântări ostăşeşti” (1901), textele câtorva melodii ostăşeşti şi lucrarea memorialistică „Războiul neatârnării. Istorie critică. Asaltul şi luarea redutei Griviţa”, publicată postum, în anul 1913.
Duelul cu ministrul Mihail Kogălniceanu
Un alt episod interesant din viaţa buzoianului este cel al conflictului cu ministrul de Interne (1868-1870) Mihail Kogălniceanu. Istoricul ploieştean Dorin Stănescu oferă pentru adevarul.ro mai multe amănunte despre acest episod.
Kogălniceanu, în calitate de ministru, a organizat alegerile din 1869, la Ploieşti, consemnând un grad foarte mare de violenţă exercitată de oficialităţi faţă de gruparea din opoziţie. Manevrele guvernului au dat greş, iar la Ploieşti opoziţia a obţinut o victorie zdrobitoare. Evenimentele din 1869 au fost destul de tensionate, garda civică orăşenească a fost dizolvată prin decret domnesc, iar Kogălniceanu a venit la Ploieşti şi ar fi rostit critici la adresa fruntaşilor opoziţiei şi, implicit, la adresa lui Candiano Popescu. Pe atunci, Candiano Popescu era un tânăr de 28 de ani, cu mari ambiţii: era proprietar al unui ziar – („Perseveranţa” – închis de autorităţi şi redeschis de proprietar sub numele de „Democraţia”), se afla în legătură cu I. C. Brătianu, C.A.Rosetti, Eugeniu Carada şi alţi oameni politici marcanţi ai epocii.
Stăpânind bine arta armelor, dar având şi un temperament coleric, tânărul Candiano l-a provocat la duel pe Mihail Kogălniceanu, simţindu-se jignit de vorbele rostite de acesta la adresa lui. Astfel, în ziarul ,,Democraţia“, pe prima pagină, cititorii puteau vizualiza următorul anunţ: „Domnule Cogălnicene M-aţi insultat la Ploesci; Sunteţi dator a-mi da o reparaţiune. Nu v-o cer acum, căci vă veţi piti dupe titlul de ministru. Ascept însă trimişii D-tale a doua zi dupe eşirea din Minister, la amiadzi, calea Târgiviscea, nr.50. A. Candiano -Popescu“.
Lui Kogălniceanu i-a fost teamă să se dueleze. Mihail Kogălniceanu avea la acea dată 53 de ani, iar duelul cu un tânăr de 29 de ani, şi militar de carieră pe deauspra, care avea şi reputaţia de bătăuş şi scandalagiu în oraşul său, era un real pericol. În plus, un duel nu ar fi servit reputaţiei sale de mare om politic.
Iată de ce, după ce n-a mai fost ministru, în ianuarie 1870, Mihail Kogălniceanu i-a trimis un bilet lui Candiano, prin care îşi cerea scuze, anunţ pe care buzoianul l-a publicat în ziarul său în numărul din 5 februarie 1870. Cu siguranţă că satisfacţia lui Candiano Popescu a fost mare, el a reluat anunţul şi în următoarele două-trei numere ale ziarului, poate şi pentru a-şi spori faima.
Fiul cuplului Sofia şi Alexandru Candiano-Popescu, Alexandru-Ştefan, a fost implicat într-un mare scandal în epocă, un asasinat absurd petrecut în strada Icoanei. După cum putem afla şi dintr-un periodic de epocă („Bunul Econom”, 1901, an II, nr. 43, editie digitala BCU Cluj), tânărul Alexandru, de 20 de ani, a avut o viaţă plină de beţii şi era pasionat şi de jocuri de noroc. Fugise de multe ori din şcoli şi absolvise doar patru clase gimnaziale. În căutarea unei noi aventuri, a urmărit o tânără, pe Iulia Jarca, şi a omorât-o cu cuţitul în casa ei, în timp ce aceasta cânta la pian. Alexandru a fost condamnat la 10 ani de închisoare şi a ieşit în 1909, după care a fost trimis de familie în străinătate. Tragedia ce s-a abătut asupra familiei, mai ales pentru că tânărul a declarat la proces că tatăl lui nu i-a acordat atenţie şi creştere, i-a provocat generalului Candiano-Popescu moartea subită, chiar în 1901.