OPINIA vă propune, în colaborare cu istoricul Valeriu Nicolescu și pagina de Facebook ,,Buzăul vechi“, o rubrică permanentă sub forma unei incursiuni în istoria locală, o comparație a Buzăului din trecut cu cel de astăzi.
(sursa fotografiilor: • colecția OPINIA • Valeriu Nicolescu • Gabriel Petre • Buzăul Vechi • colecția Aurelia Sprînceană, via Dorian Luparu (imagini de la sistematizarea anilor ‘60) • colecția Alexandru Miriță, via Andrei Daniel (imagini de la mijloc de anii ‘40 cu soldați naziști și Piața Daciei veche) • Doru Drăgoi (imagini anii ‘1970 Cuza Vodă și blocurile Romarta în construcție) • Ovidiu Nica (Casa Pionierilor și imagini cu zona rondului Episcopiei la sistematizarea din anii ‘80).
Ca orice așezare, și Buzăul a trebuit să-și gândească și să amenajeze locuri speciale pentru înmormântarea decedaților, cele din perioade îndepărtate fiind relevate de către arheologi, care au avut astfel posibilitatea să le cerceteze și, pe baza inventarului descoperit (în cazul în care acesta s-a păstrat), să stabilească elemente de datare și nu numai. Ulterior, cimitirele au fost amenajate în jurul bisericilor, activitate care s-a stopat printr-o dispoziție, din 1871, a Primăriei Buzău, acesta fiind și motivul pentru care s-a dispus perimetrarea unui teren de la periferie (la acea dată).
Amintim că în planurile Buzăului din 1881, 1890, 1897, se indică locurile unde erau: Cimitirul israelit, înființat în 1848, mutat în 1897 și apoi în spațiul unde există astăzi; cimitirul din 1877, pentru ostașii ruși morți în drumul către câmpurile de luptă din Bulgaria; cimitirele pentru ciumați și holerici; un cimitir catolic, menționat în 1890; Cimitirul „Sf. Gheorghe”, inițial „Sf. Nicolae”, inaugurat la 2 octombrie 1883; Cimitirul Eroilor, inaugurat la 7 octombrie 1931.
La 31 mai 1872, s-a pus piatra fundamentală a Cimitirului „Sf. Filofteia” (numit apoi „Dumbrava”), extins în 1897, monumentul comemorativ de înființare fiind ridicat la 20 octombrie 1872, cu prilejul sfințirii. Semnează: prefectul I. I. Arion; primarul Nae Stănescu; ajutorii de primar Ghiță Dăscălescu, Emanoil M. Mehtupciu și Mihai I. Arbore; consilierii: Ștefan Constantinescu, Ioniță Rădulescu, Ioan Dumitriu, Oprea Predescu, Iani Diamandi, preotul Atanasie Covăceanu; secretarul Primăriei, Mihai Săvulescu, și arhitectul comunei, Carol Kertsch. Capela, construită în 1876-1877, arhitect fiind Mihai Al. Iarca, s-a reparat și consolidat în anul 1979, prin grija preotului-paroh Ion Frăsineanu. Pictura a fost executată inițial de către Dumitru (Dimitrie) Teodorescu, fost elev al Școlii de zugravi de subțire de la Buzău, înființată în anul 1831.
Cimitirul nr. 2, „Sf. Gheorghe”, ce se vede și în imaginea din anul 1940, s-a amenajat în anii 1882-1883, pe un teren de 2,00 ha., aflat pe șoseaua către Brăila (unde este și astăzi), locul fiind cunoscut atunci ca bariera Dobrogei, actuala stradă Al. Marghiloman, inițial numită Calea Dobrogei. Prima construcție a administrației s-a realizat în anul 1895 (două camere, hol și camera mortuară). Cei mai mulți dintre cei înhumați aici provin din populația de origine bulgară din cartierul Bisericii „Sf. Nicolae”, sau a bulgarilor, cunoscuți ca „sârbi grădinari”.
Li s-a spus așa deoarece Bulgaria era pașalâc turcesc, situație care a durat 500 de ani, astfel că cei care doreau să ajungă în Muntenia treceau prin Serbia cu documente obținute de la autoritățile sârbe și de aici în Țara Românească, de unde s-au răspândit în diferite zone, mulți dintre ei la Buzău și în unele sate din zonă, între care și la Potoceni, în vechime cunoscut ca satul Dedulești, iar apoi numit Potoceni, toponim de origine slavă care înseamnă – cei de pe malul apei. Interesant că în Zagreb există, în cartierul Șestine, strada Potoceani, pe lângă care curge un pârâu numit Potoc.