Prezență discretă, o ființă diafană, de un bun simț rar întâlnit, în fond trăsături care definesc personalitatea omului și scriitorului, Gina Zaharia își trece pe copertele cărților recent apărute, „Nomade“ și „La est de tine“ cuvântul „Poezii“.
De regulă, autorii sunt seduși de termenul de poeme, alții de elegii, așa cum a făcut-o în decembrie 1883 Maiorescu cu primul volum al lui Eminescu, pe care-l intitulează chiar „Poezii“ și care pentru toți aspiranții la nemurire ar trebui să constituie un reper fundamental.
Într-o primă etapă, pentru că vorbim despre „Nomade“, povara cuvântului e înrobitoare, instinctual, poeta nemaisuportând acumulările dintr-o serie de trăiri care-i aparțin numai ei, și decupează parcă segmente dintr-o realitate aproape devoratoare: „dintr-o dată sosiseră cocorii/ în romburi de gală/ aveau voci din firele dragostei/ unele mai îndrăznețe/ altele coborâte din picturi emotive/ m-au înlănțuit pe loc/ am aflat/ cântecul temnițelor e o invenție a fericirii… („prin jocuri cardinale“) sau… „știi semnul acela șerpuit din mijlocul pădurii/ tăietorii de lemne au crezut că pot face din el cea mai bună/ vioară/ de copacul misterios nici vorbă…“ („prețul unui veac fără tine“).
Poemele curg într-o simetrie proprie trăirilor sale încât „bietul actor e nevoit să improvizeze rolul scenariului, violonistul încurcă ariile, astfel că poeta se regăsește cu brațul plin de săgeți ca să poată evada cu iubitul din toate grotele“.
Mi se pare a fi „Nomade“, dacă nu greșesc cumva, o continuare a „Talazurilor“, precedenta carte de poezie în care eroina se aseamănă cu acel Ulise la întoarcerea lui din cruciada la care l-au provocat semenii, dând o altă perspectivă, universul poetic căpătând proporțiile unui decor cunoscut parcă, datorită utilizării simbolurilor care nu sunt altceva decât elemente de rutină cotidiană.
Cealaltă față a medaliei e cuceritoare prin capacitatea poetei de a reda imagini aproape obișnuite aș zice, dar cu o forță de sugestie seducătoare, cum numai la Ana Blandiana am mai întâlnit: („Știu puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc copii/ E marea lege a maculării/ Tributul pentru a trăi“ – „Călcâiul vulnerabil“) sau la Ileana Mălăncioiu, în prima ei carte „Pasărea tăiată“ și apoi în „Către Ieronim“. Iată numai două strofe din poezia „Dor“ a Ginei Zaharia care sugerează afinitatea ei cu poetele amintite:
„Îi strălucea, la piept, un soare mut,
și-avea, de-acum, lumină și durere,
Apoi s-a îndreptat spre-un țărm de lut.
Curgeau, din cer, și mir și mângâiere.
Dar am rămas, în gol, cu mâna-ntinsă,
De nicăieri, s-a arătat un nor.
Înger iubit, îți las poarta deschisă,
Poate-ți va fi, la noapte, iarăși dor!“
De altfel maestrul Daniel Cristea-Enache a sesizat esențialul în textul de pe coperta a IV- a, mai eles că interviurile sale cu marea poetă Ileana Mălăncioiu reunite într-o carte, zguduie încă numai acele conștiințe pentru care arta e miracol și spaime.