Nici că se putea o coincidență mai fericită pentru un scriitor să-și aniverseze ziua de naștere o dată cu Ziua Națională. Astrele s-au pus de comun acord și au adăugat un plus destinului scriitorului Marin Ifrim, cel care s-a născut la data de 1 decembrie 1955 în comuna Bălăceanu, județul Buzău. Și acest lucru nu ar fi singura coincidență astrală. Această localitate neimportantă până la nașterea scriitorului, dacă ar fi să ne luăm după anumiți cronicari, se mândrește că ar fi vatra unei vechi familii de la granița dintre două provincii istorice românești, anume Bălăceanu Stolnici, al cărui urmaș, Constantin, este un reputat om de știință.
O altă personalitate care ar fi legată ombilical de Bălăceanu se spune că ar fi fostul mare tenisman Ilie Năstase. Cu aceste două familii, se pare că poetul Marin Ifrim s-ar înrudi. Nu știu cât adevăr este în aceste informații, cert este că Marin Ifrim nu le-a infirmat. Așadar, scriitorul, cu activitate poetică deosebită, are rădăcini puternice. Marin Ifrim s-a lansat fulminat în literatura română cu volumul de versuri „Spre orașul cu un milion de ferestre”, apărut în anul 1986. Lansarea acestei cărți a fost un eveniment deosebit în viața culturală a Buzăului. Au participat, la Casa de Cultură a Sindicatelor, Marin Sorescu, Gheorghe Istrate, Dumitru Pricop, Mircea Scarlat și foarte mulți iubitori de poezie.
De atunci scriitorul Marin Ifrim s-a lansat pe orbita literaturii române asemenea navetelor cosmice americane. În tot acest timp i-a avut alături pe cei mai importanți prieteni și scriitori buzoieni: Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru, Emil Niculescu, Mihai M. Macovei, Dan Dinu, Tudor Cicu ș.a. A fost inițiatorul unui curent literar care-i poartă numele. Se pare că nu prea a avut succes. Totuși „curentul marin” a stârnit oarece vâlvă în acea vreme, prin 1995. La un moment dat se vorbea despre Uniunea Scriitorilor de la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde Marin Ifrim avea cartea de muncă. Aici se polarizase elita intelectualilor din județul Buzău.
Am fost martorul acelor vremuri. Se publicau mulți autori prin Asociația culturală „Renașterea buzoiană”, prin almanahul asociației, prin paginile literare ale ziarelor „Muntenia” și „Opinia” etc., iar Marin Ifrim era fermentul. Cum în viață toate lucrurile bune nu rezistă, și aici au apărut fisuri, apoi falii. Important este că toți și-au văzut de drumul lor și au ajuns nume grele în literatura română. Ne place sau nu, Marin Ifrim și-a câștigat un loc în galeria celor care au depășit gloria locală. A publicat peste 30 de volume, este membru al Uniunii Scriitorilor și se mândrește cu prietenia unor personaje foarte importante, literar și politic. Dacă ar fi să amintesc pe cineva, m-aș opri doar la Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. Cred că ar fi suficient. Cei din Buzău nu mai înseamnă aproape nimic. Poate cu excepția lui Stelian Grigore, Dumitru K. Negoiță și încă vreo doi – trei. Ca să îl parafrazăm, am spune „lamentații de mucava”.
Cu toate acestea să-i urăm, cu toată deferență, un călduros și sincer „La mulți ani!”. Iar pentru dumneavoastră am selectat câteva poeme, ce îl definesc, din antologia „Gloria locală” (Ed. Rafet, 2007).
Bălăceanu
satul meu e o corabie de diamant
ce despică larg valuri de humă
galbenă spumă de grâu în urmă lăsând
satul meu e o boabă de rouă
cu care am lovit orizontul sticlos
lacrimă de copil norocos
călărind curcubee prin lume
crezând întruna că plouă peste
satul meu cât o boabă de rouă
Cântec
într-o comună urbanizată anul trecut
unde rata vine din oră în oră
și șoferii miros a năut
mă voi duce astă-seară la horă
fâșneț în velură albastră
voi invita o lăcustă
cu pași de păpădie flambantă
la dans pe o frunză lacustră
vom trece subtil peste râu
spre orașul cu un milion de ferestre
de unde se vede lanul de grâu
cât sprânceana unei blondei neveste
Tăcere
am jurat
cu degetul
la tâmplă
să nu apăs
pe cuvânt
decât în
caz de poem
Sentimentul marin
Eu vin din apă sunt marin
un pumn de vajnice toxine
urcat în pomul lui Darwin
scuipat de apele senine
sunt boala mărului mușcat
din pomul drogului celest
încă o dată eșuat
pe-acest pământ carnavalesc
eu vin din apă sunt marin
burduf de epidermă creață
puțină apă și mult vin
și multă foarte multă greață
Vasul marin
vasul marin ifrim nu e un vas de război
deși are un contur agresiv
vasul marin ifrim
este un vas schizofrenic
până la măduva apelor
vasul marin ifrim are o dinamică stranie
și caută golfurile femeii cu apucături de canibal
vasul marin ifrim e o ambarcațiune
cu însușiri stranii
o broască țestoasă cu aripi de fluture negru
Poetul național și măslina verde
De regulă poeții naționali
trăiesc în Capitală în Bucureștiul lor drag
care se învecinează direct cu Republica Moldova
Bulgaria Ungaria și actuala fostă Yugoslavie.
De regula fiecare poet național este autorul
a cel puțin treizeci de cărți comentate cândva
de Al. Piru sau chiar de Călinescu.
De trei sau patru ori pe an când vor să se uite
în oglinda fermecată poeții naționali se invită
în locurile natale (în liceele și bibliotecile
unde-i desenau pe cărțile de română
mustăți lui Eugen Lovinescu).
Invitați la festivități sau parastase literare
care la Adjud care la Zimnicea sau Caracal
prilej cu care fiecare mai lansează o carte
o bucurie nesperată pentru băștinași.
De regulă cu astfel de ocazii poeții naționali
își deapănă amintirile extrem de interesante
în fața unor cititori aflați la locul de muncă:
bibliotecari elevi primari sau prefecți poeți și ei
buni și cuminți cititori ai poeților naționali
gata să prindă măslina verde ce aleargă
pe farfuriile de protocol ale poeților naționali
de care într-o bună zi vor auzi și Manolescu
și Grigurcu și Alex Ștefănescu sau Boerescu.
De regulă poeților naționali
li se decontează biletele de tren
sau benzina pentru autoturisme
și li se plătesc conferințele ținute
printre măsline verzi și salam de Sibiu
în fața bibliotecarilor a elevilor
primarilor sau prefecților
majoritatea poeți și ei buni și cuminți cititori
gata să prindă măslina verde din farfuriile
de protocol ale poeților naționali.
În bibliotecă
Mă strecor printre rafturi ca un fachir
fără chef de muncă, astăzi nu vreau
să ating nici măcar o carte, vreau să-l văd
pe bibliotecarul de serviciu, să-l întreb ceva
ce n-aș îndrăzni niciodată să aștern pe hârtie
ceva despre viața din cărți, despre praful
acesta de piramidă, despre duhurile năclăite
de plumb, despre viața sa irosită între
aceste rafturi cu alură de șină ferată
mă strecor printre rafturi ca un fachir
cu ochii închiși, cu mâinile pipăind aerul
și în minte îmi vin niște nume: Borges, Homer
Milton – sunt departe de cărțile lor
însă e de ajuns să știu în ce rafturi sunt ele
că am și uitat pentru ce am venit aici
bibliotecarul s-a prefăcut deja într-o
stană de piatră, mersul meu e din ce în ce
mai sigur, sunt într-o bibliotecă publică
mă cheamă marin ifrim și am venit aici
pentru că mă comport ca un orb care nu știe
altceva decât să reinventeze întunericul.