Am vrut de mult timp să scriu aceste rânduri. Nici eu nu ştiu ce m-a împiedicat s-o fac până acum. Poate decenţa, poate speranţa, poate că am avut o reţinere să nu devin, la rându-mi, eroul unor porceli aşa cum mi s-a întâmplat atunci când am decis ştergerea tuturor comentariilor de la un articol care prezenta o apariţie editorială, comentarii aparţinând unor oameni de cultură din judeţ care, cu acea ocazie, au arătat cam la ce nivel sunt cei care pretind că sunt inspiraţi de măcar una dintre cele şapte muze.
Poate că nu aş fi făcut-o nici acum dacă nu mi-ar fi dat ghes un comentariu postat pe site-ul ziarului, comentariu pe care îmi voi permite să-l reproduc în întregime: ,,N-am treabă cu învăţământul buzoian, am trecut pe aici aşa, de curiozitate. Şi am citit… Wow!… Multă mizerie în cancelariile preuniversitare buzoiene!… Mai rar să găseşti atâţia ‘telectuali care să se mănânce între ei cu atâta spor! Văd doar invidie şi săparea gropii altuia, dar nu văd nimic despre profesionalism şi dedicaţie pedagogică, sau măcar colegială. Nu-i de mirare că am ajuns unde am ajuns… adică atât de jos! Se pare că postacii de mai sus sunt, în marea lor majoritate, cadre didactice. Dacă e aşa, devine cu atât mai grav, pentru că greşelile gramaticale şi de editare din textele lor abundă. Când ei scriu / se exprimă în aşa hal, mă întreb ce-i pot învăţa pe copii? E de rău, pe bune!… Ar trebui să vă fie tare ruşine, profesori buzoieni!… Tuturor!…”. (Articol “Schimbări importante la conducerea mai multor licee din Buzău”, comentator “Unu’ neutru”)
Chiar dacă, aparent, cititorul de mai sus a spus cam totul, voi scrie textul pe care îl coceam de mai mult timp. Însă în varianta “bref”. Aşadar, acum vreo 30 de ani se spunea că tot românul se pricepe la fotbal şi la agricultură. După 1990, aria activităţilor pentru care românul şi-a descoperit priceperea s-a extins, până la politică, sănătate şi învăţământ. Cât de pricepuţi au fost cei care au fost parte a acestor sisteme, se vede.
Iar Învăţământul ocupă un loc privilegiat în topul priceperii tuturor. S-a văzut unde am ajuns după ce fiecare ministru şi-a pus amprenta – eram pe punctul de a scrie „copita” – pe acest sistem. Acum, românul este priceput în a găsi şi propune soluţii pentru scoaterea Învăţământului din mocirla în care se zbate. Mai puţini sunt cei care se pricep să găsească şi cauzele care au condus către această stare.
Le-aş propune celor interesaţi să arunce o privire peste comentariile articolelor care vorbesc despre Învăţământ. Unde cadrele didactice se dovedesc mult mai “inspirate” decât “oamenii de cultură”. Ar fi un bun început pentru a găsi una dintre cauze. Poate cea mai importantă, din punctul meu de vedere, atât timp cât şcoala, cel puţin teoretic, trebuie să se ocupe şi de Educaţie. Cu cine, vă veţi convinge singuri.