„După legendă, acolo (lângă râul Belus) a fost împinsă nava unor negustori de silitră, care s-au risipit de-a lungul plajei să-și pregătească cina; cum nu aveau la îndemână pietre pe care să-și ridice oalele, ei au folosit bulgări de silitră, luați de pe navă: aprinzându-se și amestecându-se cu nisipul de pe plajă, a început să curgă un șuvoi de lichid translucid necunoscut mai înainte. Aceasta a fost originea sticlei (uitrum)”
(Pliniu cel Bătrân 36, 191)
Paharul din sticlă provine dintr-un mormânt de inhumație descoperit întâmplător în anul 1976 în perimetrul satului Clondiru de Sus, comuna Pietroasele. Mormântul, situat la circa 1,2 km nord-est de castrul roman, era orientat pe direcția nord-sud și a apărut cu ocazia unor lucrări gospodărești în curtea cetățeanului Nicolae Ivașcu. Inventarul funerar mai cuprindea, pe lângă paharul din sticlă, un borcan lucrat la roată, de culoare cenușie, și două amfore, dintre care una păstrată fragmentar. Mormântul a fost datat de către descoperitori în secolul al IV-lea d. Hr., perioadă care coincide cu apogeul culturii Sântana de Mureș pe teritoriul actual al țării noastre (Moldova, Muntenia și estul Transilvaniei).
În prezent nu se știe cu exactitate când și unde a fost fabricată pentru prima dată sticla. În secolul I d. Hr, un erudit roman cunoscut sub numele de Pliniu cel Bătrân relata, în lucrarea sa „Istoria naturală“, o întâmplare din care reiese faptul că descoperirea sticlei a fost accidentală și se datorează unor corăbieri fenicieni. Acest pasaj constituie o reproducere a unei legende și nu face trimitere la un eveniment istoric real. Mai interesante sunt referirile autorului asupra tehnicii de obținere a pastei sticloase, subiect tratat și de Strabon. Cei doi autori antici menționează o serie de ingrediente precum nisipul, oxidul de sodiu sau potasiu, varul, manganul, magneziul și diferiți alți oxizi, care erau amestecate în anumite proporții și apoi topite la temperaturi mari.
Utilizarea unei substanțe sticloase neaderente la o bază a început cândva în perioada mileniului III î.Hr. în Egipt și Mesopotamia, aici fiind descoperite mai multe obiecte de sticlă de dimensiuni mici (scarabei, perle etc.). Recipientele din sticlă apar abia spre mijlocul secolului al XV-lea î.Hr. și imitau cu precădere formele vaselor ceramice. Procedeul de realizare cel mai des utilizat implica modelarea sticlei în stare vâscoasă pe un nucleu de nisip amestecat cu argilă, care ulterior era îndepărtat. Alte metode de obținere a unor astfel de recipiente includeau tăierea directă a vasului în blocul vitros sau presarea sticlei topite în tipar. Momentul crucial al prelucrării sticlei l-a constituit descoperirea procedeului suflării în aer sau în forme. Această tehnică își are originea în Fenicia, la sfârșitul secolului I î.Hr., și se răspândește rapid în primele decenii ale secolului I d.Hr., ajungând în cele din urmă și în lumea romană, unde vasele realizate în acest fel intră treptat în obișnuitul vieții cotidiene.
Realizat din pastă vitrică semitransparentă, de culoare galben-verzuie, și decorat cu alveole fațetate, paharul de la Clondiru de Sus reprezintă, cel mai probabil, un import roman ajuns la nord de Dunăre ca urmare a schimburilor comerciale. Astfel de recipiente apar destul de des în inventarele mormintelor și în așezările din arealul culturii Sântana de Mureș, tipuri similare cu cel descoperit în comuna Pietroasele fiind atestate și în alte zone din țară. Paharele din sticlă erau folosite pentru servirea băuturilor, iar prezența lor în morminte, alături de recipientele din lut ars, indică utilizarea lor și ca vase de ofrandă, practică legată de credința comunităților Sântana de Mureș în viața de dincolo de moarte.
Muzeograf Cătălin DINU