Prin 1998, Paul Ioachim m-a luat cu el la Teatrul Național București pentru a verifica starea unui decor nou, făcut pentru o piesă la premiera căreia nu s-au prezentat decât foarte puțini spectatori. După încă o reprezentație, de această dată, numărul spectatorilor fiind și mai mic, conducerea teatrului a renunțat la piesa respectivă. Era o perioadă de criză generală în teatre. Am intrat în imensele ateliere ale Teatrului Național și am rămas impresionat de activitatea muncitorilor. Era o atmosferă specifică marilor fabrici de prin zonele industriale. Dacă ajungeam la concluzia că ne trebuie, am fi luat la Buzău măcar o parte din decorul respectiv, ceea ce, după câteva zile, am și făcut. Era aproximativ ora 10,00 dimineața.
Așteptam o mașină de-a noastră, în fața Teatrului Național, nu și pe directorul acestei instituții, la acea vreme, nimeni altul decât inimitabilul scriitor Fănuș Neagu. Ne-am pomenit cu ditamai ursul, morocănos, ca de obicei, urcând scările de la intrarea în teatru. Eu nu am făcut decât să-l salut, deschis și fără nici o mimică de cititor sau ascultător al „strigătelor” sale de înger. Pur și simplu îi datoram respect pentru opera sa. Mai actor, mai familiar, mai persiflant, dar și dornic să-mi arate ce înseamnă să fii coleg cu clasicii în viață, domnul Ioachim i s-a adresat maestrului, strângându-i mâna și neuitând să-l bată diafan pe umăr: „Ce mai faci, măi Fănuș?”. Simulând o mimică de om uimit, dar și de ins iritat, Fănuș Neagu se oprește în loc, de parcă i-am auzit scrâșnetul pantofilor, ridică capul dintre umeri, îl pătrunde insistent cu privirea pe interlocutor, și i se adresează cu o seriozitate maximă: „Paule, de când îți permiți să vorbești cu mine la per tu?”. În acea secundă, am avut impresia că eu îl cunoșteam pe Fănuș Neagu mult mai bine decât Paul Ioachim. Am înțeles asta când am văzut fața lui Paul Ioachim. Replica lui Fănuș i-a spart zâmbetul de pe fața sa mai mereu senină, arăta ca și cum ar fi primit un pumn în nas. Pentru o fracțiune de secundă, Fănuș Neagu l-a tras pe sfoară pe actorul și dramaturgul Paul Ioachim, apoi s-au amuzat și totul a reintrat în normal. La plecare, l-am consolat pe directorul Teatrului „George Ciprian”: „Era de așteptat să se poarte așa, ca un actor, că nu degeaba e directorul celui mai important teatru românesc”. Paul Ioachim a fost de acord, însă, simțeam în comportamentul său, încă îl frământa viteza cu care Fănuș Neagu îl lăsase fără rolul principal!