La trei ani de la publicarea articolului ziaristului Pompiliu Podgoreanu în “Vocea Buzăului” din 31 octombrie 1931, articol în care acesta îşi exprima “nedumerirea şi indignarea” faţă de ceea ce se întâmpla la vila Albatros…
La trei ani de la publicarea articolului ziaristului Pompiliu Podgoreanu în “Vocea Buzăului” din 31 octombrie 1931, articol în care acesta îşi exprima “nedumerirea şi indignarea” faţă de ceea ce se întâmpla la vila Albatros, iată că un alt cronicar al aceleiaşi gazete (acesta avea puţin peste 18 ani) pe nume Nicolae Panait face o radiografie cutremurătoare aşezământului fostului prim-ministru Alexandru Marghiloman. Sub titlul “Vila Albatros – o frumuseţe apusă”, acesta scrie: “Am păşit într-o frumoasă zi de toamnă, pe aleea castanilor ruginiţi spre vilă. Drumul singuratic, acoperit de frunzişul cromatic, aduce miresme de toamnă bolnavă, împestriţată de ftizia muşchiului crescut în voie pe zidurile năruite ale vilei. (…) Vila impunătoare, cu zidurile umezite şi roase de vremi , acoperită în întregime de plante agăţătoare, e parcă un edificiu solitar, dominând timpul. (…) Drumul trece prin pajiştea îngălbenită, ca o eşarfă cu ondulări ademenitoare şi se pierde pe sub coroana arbuştilor vânjoşi.
“Îşi plânge cărarea absenţa din noi, Şi-s singuri castanii şi-s galbeni şi-s goi”
Pe aleea castanilor desfrunziţi caut sa-mi imaginez trecutul acestei alei. Câţi oameni, înalţi, învăţaţi şi politicieni, n-au păşit ca şi mine pe acest drum singuratic, acoperit de podoaba copacilor, altădată încoronaţi de verdeaţă, astăzi de tristeţe? Aleea castanilor e parcă unicul drum spre veşnicie. Atât e de măreaţă în tăcerea ei autumnală. Altădată, această alee era mărginită de straturi îngrijite de flori exotice şi indigene, drumul curat. (…) Acum însă pare atât de părăsită. Pe straturi dese de muşchi verzui, gâze invizibile formează procesiuni multiple. Aleea castanilor pare aşa cum spune undeva poetul: <Îşi plânge cărarea absenţa din noi / Şi-s singuri castanii şi-s galbeni şi-s goi.>”
Şi talentatul gazetar Nicolae Panait îşi continuă periplul spre eleşteul pe care cândva “au plutit lebede de hermină însorită. Ca o agonie de melodii vrăjite, natura a murit împrejur extatică, sumbră, mută. Astăzi totul e mort”.
Profeţiile jurnalistului-poet Nicolae Panait
Cu paşi mărunţi, discreţi, de parcă n-ar vrea să tulbure liniştea măreţelor umbre de altădată, poetul jurnalist se apropie de castelul Albatros care era ieri “în toată măreţia lui şi care se-năruie azi ca un mal abrupt, ca un bulgăre de lut mucegăit. Din înălţimea lui olimpică a îngenunchiat ca pentru litania veacurilor. (…) Acoperişul de aramă a ruginit, nu mai sclipeşte ca altădată în reflexul solar al amurgului. (…) Pe piatra cariată, ca şi pe arborii ce-l înconjoară, muşchiul creşte des, ca o pătură de verdeaţă sumbră. Şi zidul care nu poate rezista vremii se macină, se năruie ca o spumă de vis (…) Zidul care –mprejmuie parcul e tot atât de vechi ca şi castelul. Tencuiala cade bulgăr de bulgăr de pe piatra masivă şi colţuroasă. (…) Tabloul devine din ce în ce mai cenuşiu. Prin fumul serii care năvăleşte ca o boare de vânt, frunzele nucilor foşnesc domol, ca nişte harfe eolice. Ce vor deveni în viitor aceste locuri? – se întreabă poetul. Poate grădină publică unde vor avea loc promenadele nocturne ale îndrăgostiţilor. Poate un ştrand modern, asortat cu tot confortul şi amenajări civilizate. Cineva va deschide un restaurant sau pur şi simplu o cârciumă unde vor chefui nestânjeniţi toţi beţivii. Şi se mai poate ca primăria să mute aici dependinţele salubrităţii. Tot e la margine de oraş. Atunci adio alee întomnată de castani. Adio migdalilor cu parfum arhaic de neo-orientalism. Adio şi ţie heleşteu cu unde de smarald sărutate de amurgurile toamnei.(…) Adio sălcii plângătoare ce vă compătimiţi soarta. Nu va rămâne printre voi decât umbra uriaşă a lui Alexandru Marghiloman care va dăinui pentru totdeauna”.
Din nefericire, acest excepţional jurnalist-poet va trece la cele veşnice la vârsta de 21 de ani!
De unde avea să ştie bietul om că peste ani, până în zilele noastre, cele mai multe din profeţiile lui, din îndurerările lui se vor adeveri?! Vila Albatros cu toate aşezămintele ei (grajduri şi padocuri pentru caii pur sânge, uzina electrică şi cea de apă etc.), hipodromul şi caii din herghelia Marghiloman, inclusiv cei de prăsilă, vor fi vânduţi până la ultimul pentru acoperirea datoriilor pe care Maria Marghiloman le avea către stat, dar şi către persoane particulare, cel mai cunoscut “creditor” fiind Ioan Tomescu!
Maria Marghiloman, o cheltuitoare fără limită
Cât timp a fost în viaţă, adică până în anul 1938, Maria Marghiloman, aşa cum am mai arătat în episodul anterior, s-a dovedit a fi un prost administrator şi o cheltuitoare fără limită. Astfel se explică şi faptul că Maria Marghiloman n-a respectat, cu “religiozitate”, ultimele dorinţe ale defunctului ei soţ. O mostră a neruşinării ei faţă de memoria lui Alexandru Marghiloman, care o lăsase uzufructara întregii averi, este şi minciuna faţă de patriarhul Miron Cristea în legătură cu viitorul Vilei Albatros.
Într-o scriisoare a parohului Vasile Radu, de la biserica ortodoxă română din Paris, către patriarhul Miron Cristea, datată 17 noiembrie 1925, acesta scrie:
“Abia acum sunt în măsură să vă răspund la scrisoarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 23 X 1925, privitor la misiunea ce mi-aţi încredinţat pe lângă d-na Marghiloman. Pricina întârzierii stă în faptul că dându-mi socoteala de delicateţea acestei misiuni şi punând tot interesul pentru reuşita ei, am căutat să fac un demers cât se poate de eficace şi aceasta mi-a luat timp. Pentru aceasta am decurs la intermediul d-rei Văcărescu (e vorba de Elena Văcărescu care trăia la Paris – n.n.), căreia i-am expus dorinţa şi intenţia Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi care şi-a oferit bucuros serviciile sale în această privinţă, scriindu-i şi cerându-i o întrevedere personală d-nei Marghiloman. Cu toată arta şi diplomaţia pusă de d-şoara Văcărescu pentru a obţine donaţia conacului, arătându-i scopul înalt, prea frumos al întrebuinţării acestei donaţii făcute Patriarhiei Române, misiunea n-a izbutit.
D-na Marghiloman a răspuns că da, într-adevăr recunoaşte că sugestiunea acestei idei e foarte frumoasă, foarte nobilă pentru memoria soţului ei, dar că e legată de promisiunea făcută de soţul ei <cu limbă de moarte> administratorului care l-a servit 40 de ani şi că regretă că nu poate schimba nimic. D-şoara Văcărescu cu părere de rău mi-a comunicat nereuşita acestui demers, spunând că ar fi fost fericită să Vă comunice acest succes. În întrevederea pe care am avut-o şi eu după aceea cu d-na Marghiloman, mi-a dat acelaşi răspuns, exprimându-şi aceleaşi regrete”.
Că Maria Marghiloman minţea e în afara oricărui dubiu. Nicăieri în testamentul lui Alexandru Marghiloman, nici în “codicile” nu se face referire la motivul invocat de Maria Marghiloman. Un lucru trebuie reţinut. Maria Marghiloman trăia, la doar o jumătate de an de la moartea soţului, la Paris, iar în ţară locuia bine-mersi la Hotel Athenee Palace, camera 127! Nesăbuinţa în administrarea averii şi cheltuielile neraţionale au declanşat acel nesfârşit carusel de procese despre care am mai amintit anterior.
“Hotentotul din Piaţa Daciei”, distrugătorul domeniului Albatros
Revenind la “afacerile” lui Ion Tomescu din Buzău cu Maria Marghiloman, nu putem decât să admirăm insistenţa presei buzoiene în a-l demasca pe escrocul, “hotentotul din Piaţa Daciei” în distrugerea domeniului “Albatros”, datorită naivităţii şi neştiinţei în afaceri a Mariei Marghiloman. Nu doar oamenii de presă au luat atitudine, ci indirect, şi magistraţii timpului, care încă mai păstrau în sufletul lor imaginea impunătorului ministru, care între anii 1910-1912, le construise la Buzău unul din cele mai splendide palate de justiţie din ţară.
În anii 1936-1937, Consiliul orăşenesc Buzău votase exproprierea domeniului Albatros pentru utilitate publică. Printre altele, se vehicula ideea ca aici să se mute serviciul de salubritate al oraşului şi chiar să se construiască şi un abator! Au loc dispute scrise şi verbale între Primăria Buzău şi moştenitorii defunctului Alexandru Marghiloman. Aceştia vor cere intervenţia ministrului de Interne care, în urma audierii plângerii, va constata “nulitatea de drept a deciziunii mai sus amintite (exproprierea pentru utilitate publică-n.n.) a cărei executare se va suspenda conform dispoziţiunilor art. 162 din Legea Administrativă”.
Putem concluziona că prima parte a odiseei Vilei Albatros se încheie odată cu decesul Mariei Marghiloman în 1938. Nuzii proprietari vor vinde la începutul anului 1939 domeniul Albatros, Ministerului Aerului şi Marinei conform actului autentificat sub nr. 9424 din 1 martie 1939 de către Tribunalul Ilfov.
Dar jaful şi bătaia de joc faţă de acest mirific loc al oraşului Buzău va continua cu obstinaţie în anii comunismului. Parcul va fi distrus în totalitate, iar în locul aleilor cu flori şi arbuşti ornamentali vor fi semănate legume: roşii, castraveţi, varză! Mulţi arbori ornamentali vor fi tăiaţi, iar lacul lăsat pradă ierburilor de apă şi stufului. Sălciile plângătoare îşi vor continua însă ruga lor tăcută către oglinda apei din ce în ce mai tulbure în bătaia vântului. Ca în balada Meşterului Manole, tot ceea ce s-a încercat cu restaurarea, până acum, s-a topit ca spuma mării. Buzoienii aşteaptă ca oficialităţile (domeniul a fost trecut de la Ministerul Culturii în administrarea Primăriei Buzău) să facă ceea ce au promis: restaurarea cât mai grabnică a acestui perimetru istoric şi înscrierea lui în circuitul public, mai ales pentru folosul tineretului studios.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române