* Localnicii au refuzat să predea nemţilor un echipaj de piloţi americani care s-au paraşutat în porumbul de pe islazul comunal
* Localnicii au refuzat să predea nemţilor un echipaj de piloţi americani care s-au paraşutat în porumbul de pe islazul comunal
* Deşi erau consideraţi duşmani, oamenii i-au tratat ca pe nişte aliaţi
Aproape că nu există sat sau oraş în care localnicii să nu cunoască cel puţin o istorie mai veche sau mai recentă legată de aşezarea respectivă, istorii care de cele mai multe ori au la bază un sâmbure de adevăr în jurul căruia se ţese povestea care capătă noi valenţe de la o generaţie la alta , în funcţie de imaginaţia fiecăruia şi de gradul de interes pe care îl prezintă.
La Săhăteni, bătrânii satului poartă încă vie în memorie o întâmplare petrecută în vara lui 1944, când în satul lor au venit pentru prima dată americanii, povestea fiind confirmată şi de către cei mai tineri care au preluat-o de la părinţi sau bunici.
Nea Titi, martor la eveniment
Unul dintre bătrânii care a trăit pe viu acea întâmplare şi chiar a fost martor ocular al capturării americanilor este Ion C. Drăgoiu, căruia toţi consătenii i se adresează cu apelativul “Nea Titi”. Veteran de război, ajuns la venerabila vârstă de 93 de ani, Nea Titi fusese lăsat la vatră la acea dată pentru că suferise un accident pe front, piciorul şi o mână fiindu-i strivite după ce s-a răsturnat cu un tanc în timpul unei misiuni în regiunea Dolhasca.
În iunie 1944 se întorsese deja acasă, fiind martor alături de ceilalţi consăteni al luptelor aeriene ce se purtau deasura satului între bombardierele americane şi avioanele de vânătoare nemţeşti. Era perioada când americanii care nu ne erau încă aliaţi bombardau rafinăriile de la Ploieşti, culoarul lor aerian trecând şi pe deasupra Săhăteniului. Nea Titi, care în ciuda vârstei şi-a păstrat memoria intactă, îşi aminteşte că în iunie ’44 în zonă s-a dat o aprigă bătălie aeriană în cursul căreia sătenii au văzut cum un avion american a fost doborât şi s-a prăbuşit undeva în apropiere de islazul comunal. „Ne-am uitat multă vreme pe cer cum se luptau avioanele nemţilor cu americanii şi la un moment dat am văzut un avion căzând înspre islaz. Până să apuce lumea să se ducă acolo să vadă ce s-a întâmplat, au venit nişte paznici de câmp, cum le zicea pe vremea aia, şi au anunţat la Primărie că au găsit nişte americani printr-un lan de porumb sau aşa ceva”, îşi aminteşte bătrânul ca şi cum ar fi fost ieri.
La fel ca mulţi alţi săteni, în frunte cu primarul şi jandarmii de la post, a mers pe islaz pentru a da ochii cu americanii care aterizaseră în lanul de porumb. „Erau tot echipajul, vreo şapte inşi, toţi se paraşutaseră şi erau teferi dar căzuseră prizonieri cum s-ar zice. Mi-a rămas în minte, parcă-l văd şi acum, era unul alb la faţă, foarte tânăr”.
Pentru a putea comunica cu piloţii americani, primarul a apelat la sprijinul fetei lui Gheorghe Hariton, un moşier din zonă care s-a remarcat prin faptele sale filantropice şi al cărui nume îl poartă în prezent şcoala din localitate, fiica lui fiind singura care cunoştea limba engleză.
Atât jandarmii cât şi restul localnicilor s-au comportat cum se cuvine cu americanii, dând dovadă de ospitalitate, deşi aceştia erau consideraţi duşmani. Piloţii au fost duşi la Primărie sub escorta jandarmilor iar aici o femeie căreia localnicii îi spuneau „tanti Tanţa” le-a adus „o strachină de fasole, o oală cu vin şi nişte prune” . N-au vrut să mănânce din fasole dar în schimb au gustat din vin şi apoi au scos nişte conserve şi ciocolată pe care au împărţit-o la copii.
Au refuzat să le încredinţeze prizonierii nemţilor
Un alt episod inedit al vizitei incognito a americanilor la Săhăteni este relatat de profesorul de istorie Tiberiu Coman al cărui unchi, pe atunci copil, a fost de asemenea martor la eveniment iar piloţii americani au făcut în privinţa sa o profeţie care peste ani s-a împlinit. „Încă de mic copil, unchiul meu a fost pasionat de avioane şi de tot ceea ce însemna aviaţie în general. Tot timpul când găsea căte-o hârtie făcea din ea un avion sau desena şi aşa a făcut şi atunci cînd a mers împreună cu oamenii din sat să-i vadă pe americanii aduşi la primărie”, spune profesorul Coman care a aflat de întâmplare de la bătrânii satului. Când a ajuns la primărie avea în mână câteva avioane din hârtie cu care se juca, atrăgând astfel imediat atenţia piloţilor. Unul dintre ei l-a mângâiat pe creştet şi le-a spus celorlalţi mai în glumă, mai în serios, că acel copil va deveni pilot. Peste ani chiar aşa s-a întâmplat, colonelul Corneliu Coman devenind un nume cunoscut în aviaţia românească despre activitatea căruia vom relata pe larg într-un alt material ce îi va fi dedicat în paginile ziarului Opinia.
La un moment dat, după câteva ore, o patrulă nemţească a sosit la Primărie, venind de la Ploieşti, întrucât nemţii aflaseră că în zonă fusese doborât un avion american şi că echipajul reuşise să se paraşuteze. „Nemţii au venit cu câteva motociclete şi un camion, înarmaţi şi pregătiţi să ia prizonierii. La vremea aceea noi încă eram aliaţi cu nemţii iar americanii erau, cum s-ar zice, duşmani. Cu toate astea, oamenii s-au comportat ca şi cum ar fi fost invers. Cum au apărut nemţii, oamenii adunaţi şi jandarmii s-au pus zid în faţa lor şi nu i-au lăsat să ajungă la americani şi să îi ia. Ăştia au făcut tărăboi mare atunci dar oamenii nu au dat înapoi şi ţin minte că jandarmii le-au spus că nu vor preda prizonierii decât Armatei Române pentru că erau prizonierii românilor”, povesteşte nea Titi, care abia cu ani mai târziu şi-a dat seama cât au riscat oamenii atunci pentru că nemţii ar fi putut în orice moment să deschidă focul. Nu s-a întâmplat însă aşa, militarii germani plecând fără prizonieri care au mai fost găzduiţi la Săhăteni câteva ore, până la sosirea unei coloane a Armatei Române care a venit de la Bucureşti şi căreia i-au fost încredinţaţi piloţii.
Pe urmele americanilor
Piloţii americani au fost preluaţi de militarii români care le-au spus oamenilor că îi vor duce la Bucureşti, de atunci nici nea Titi, nici vreunul dintre localnicii care au asistat la capturarea acestora nemaiştiind nimic de urma lor. „Prea rău nu cred că au dus-o pentru că românii îi tratau cu omenie pe americani, chiar dacă erau prizonieri inamici şi plus de asta, după o lună şi ceva am devenit aliaţi, în august ’44. N-am mai auzit nimic de ei după aceea, din ei sunt sigur că au supravieţuit câţiva, dacă nu toţi, războiului, poate unii mai trăiesc si acum şi or fi de-o seamă cu mine”, mai spune bătrânul veteran.
La rândul său, profesorul Tiberiu Coman, pasionat de istoria comunei, intenţionează să dea curs unui demers în încercarea de a da de urma soldaţilor americani care au fost pentru câteva ore prizonieri la Săhăteni. „Acum nu prea am timp pentru că încă mai predau la şcoală dar după ce o să mă pensionez, mă gândesc serios să caut prin arhive. Am nişte date şi sunt sigur că trebuie să existe ceva prin arhive. Sunt arhivele militare de la Piteşti unde există date despre aproape toţi prizonierii de război iar episodul de la Săhăteni a fost în mod sigur consemnat în documente. Sper ca măcar să aflu numele lor, pe urmă să vedem ce se mai poate afla. Poate mai trăiesc câţiva din ei, poate reuşim într-un fel să luăm legătura… ar fi foarte interesant” sunt planurile de viitor ale profesorului Coman.