*O cruce veche, rezemată de un gard aminteşte de o tragedie petrecută în august ’44 la intrarea în Săhăteni
* O cruce veche, rezemată de un gard aminteşte de o tragedie petrecută în august ’44 la intrarea în Săhăteni
* Localnicii ieşiseră să întâmpine trupele ruseşti „eliberatoare”, dar au plătit cu viaţa pentru o eroare de comunicare
* Ruşii l-au scos ţap ispăşitor pe şeful postului de jandarmi pe care l-au torturat şi executat la marginea satului
O întâmplare tragică petrecută în zilele fierbinţi ale sfârşitului de august 1944 mai persistă în minţile câtorva localnici din Săhăteni care au trăit acele vremuri, multă vreme fiind ţinută sub tăcere, până în 1989, fiindcă ar fi aruncat o lumină nefavorabilă asupra trupelor ruseşti „eliberatoare”. Singurele documente care s-au mai păstrat referitoare la acel eveniment sunt registrele aflate în arhiva primăriei din localitate în care au fost consemnate la acel moment decesele victimelor.
Incidentul s-a petrecut pe data de 28 septembrie 1944 când în localitate au sosit primele trupe sovietice, ruşii deschizând focul cu tunurile de pe tancuri pentru că autorităţile locale nu respectaseră protocolul stabilit pentru primirea trupelor „eliberatoare”, iar mulţimea de oameni adunată în faţa primăriei a fost interpretată de militari drept o ameninţare. Urmarea: 12 oameni dintre care nouă civili au murit nevinovaţi iar Ion Stoica, şeful postului de jandarmi a fost executat pentru că ruşii l-au considerat vinovat pentru cele petrecute.
Speriaţi de puştile din lemn
La nici două luni după ce văzuseră pentru prima dată piloţi americani în carne şi oase după ce aceştia se catapultaseră dintr-un avion doborât şi fuseseră capturaţi într-un lan de porumb, localnicii comunei care pe atunci se numea Vintileanca au aflat după momentul 23 august 1944 că în localitate urmau să sosească trupele sovietice aflate în drum spre Capitală şi având misiunea de a lichida orice rezistenţă din partea inamicului. „Grosul” trupelor era precedat de o avangardă din care făceau parte de obicei soldaţi de origine asiatică sau din zona Siberiei, recunoscuţi şi temuţi totodată pentru cruzimea de care dădeau dovadă şi pentru jafurile, crimele şi violurile pe care le comiteau fără a da nimănui socoteală.
Autorităţile din Vintileanca, respectiv primarul Stelian Stănescu şi şeful postului de jandarmi, plutonierul Ion Stoica, fuseseră anunţaţi de apropiata sosire a avangardei ruseşti şi instruiţi în privinţa protocolului ce trebuia respectat. Conform acestuia trupele ruseşti trebuiau întâmpinate la intrarea în localitate de către primar şi forţele de ordine pentru a preda armamentul, aceştia trebuind totodată să fluture un steag alb pentru a arăta că nu intenţionează să opună niciun fel de rezistenţă.
La 28 august 1944 ruşii trebuiau să sosească în localitate, încă de dimineaţă primarul, jandarmii şi mai mulţi oameni din sat adunându-se în faţa Primăriei pentru a-i întâmpina. Pentru a da mai multă solemnitate momentului şi în speranţa de a-i impresiona cât mai mult pe ruşi astfel încăt aceştia să nu se dedea la jafuri şi alte fapte pentru care erau renumiţi, primarul Stelian Stănescu a chemat şi o grupă de premilitari ce urmau să dea onorul sovieticilor cu puştile de lemn pe care le foloseau la exerciţii.
Pentru a comunica cu soldaţii, autoritărităţile din comună se bazau pe „tanti Paşa” o femeie refugiată din Basarabia, singura din localitate care cunoştea limba rusă. Îngrozită însă de cele auzite în legătură cu violurile la care se dedau „eliberatorii”, femeia s-a ascuns şi nu a mai venit la primărie, aşa cum fusese înţelegerea.
În cele din urmă, o coloană de tancuri ruseşti şi-a făcut apariţia oprindu-se la oarecare distanţă de intrarea în sat pentru a studia terenul. Comandantul patrulei a privit prin binoclu, zărind mulţimea adunată în faţa Primăriei, inclusiv pe premilitarii „înarmaţi” cu puştile din lemn. Consemnul era ca jandarmii să aştepte cu armele depuse, aşa că ruşii au crezut că oamenii din sat intenţionează să opună rezistenţă, mai ales că nu zăriseră nici steagul alb.
Fără a sta mult pe gânduri, avangarda ruşilor a executat foc cu tunul unuia dintre tancuri, primul obuz fiind tras pe deasupra oamenilor iar cel de-al doilea lovind în plin. Explozia proiectilului a ucis pe loc nouă civili şi doi soldaţi din Batalionul 3 Pază CFR., primarul şi şeful postului de jandarmi scăpând teferi.
Plimbat pe tanc şi executat la marginea satului
Profitând de panica ce s-a creat, ruşii au înaintat realizând într-un final că fusese vorba de o confuzie şi că uciseseră nişte oameni nevinovaţi. Primul care i-a întâmpinat a fost şeful de post Ion Stoica, subofiţerul ieşind împreună cu jandarmii din subordine şi dând onorul tancurilor ruseşti. Comandantul coloanei l-a considerat pe acesta drept principal vinovat, aşa că a coborât de pe tanc urlând cuvinte pe care nimeni nu le putea înţelege. L-a lovit de câteva ori pe jandarm apoi i-a smuls însemnele de grad după care, cuprins de isterie, i-a sfâşiat uniforma. L-au urcat apoi pe tanc şi l-au plimbat prin tot satul, aşa cum era, cu hainele sfâşiate, coloana oprindu-se la ieşirea din comună spre Mizil. Aici şeful de post a fost torturat iar în final ruşii l-au executat, având grijă apoi să ceară primarului să nu consemneze nimic despre acest incident. Ruşii şi-au continuat apoi deplasarea spre Capitală însă după câţiva kilometri au fost angajaţi într-o luptă cu trupele germane care rămăseseră să apere aeroportul militar de la Mizil, adăpostite în trei cazemate ale căror ziduri mai stau şi astăzi în picioare. În schimbul de focuri tancul pe care a fost purtat prin sat plutonierul de jandarmi a fost distrus iar toţi membrii echipajului au murit.
„Ne-am întors şi l-am găsit pe tata întins pe laviţă, cu o lumânare aprinsă lângă el”
De tragedia produsă atunci mai aminteşte doar o cruce veche din piatră ridicată lângă un gard, exact pe locul în care cei nouă localnici şi doi militari au fost ucişi, incidentul fiind consemnat câteva zile mai târziu şi în registrele de stare civilă ale Primăriei, în dreptul numelor victimelor fiind făcută precizarea „împuşcat de trupele sovietice la intrarea în comună, la data de 28 august 1944”.
Mai există şi câţiva localnici care au trăit acele vremuri, unul din ei fiind şi Alexandru Marcu, fiul lui Gheorghe Marcu, unul din cei nouă localnici care au pierit atunci. Deşi au trecut 67 de ani de atunci, amintirea acelei zile îi stârneşte încă vii emoţii bătrânului de 72 de ani care a rămas orfan de la o vârstă foarte fragedă. „În ziua aceea mersesem cu mama şi cu fraţii mei să stăm la nişte rude care locuiau mai departe în sat pentru că veneau ruşii şi nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Pe urmă am înţeles că tata venea spre casă şi se oprise la Primărie unde se adunaseră mai mulţi oameni pentru că voia să vadă şi el ce se întâmplă. După câteva ore, când ne-am întors acasă, l-am găsit întins în curte pe o laviţă, mort, cu o lumînare aprinsă lângă el. Nu ştiam ce s-a întâmplat, abia după aceea au povestit oamenii care fuseseră martori. Pe tala l-au adus ruşii acasă pentru că el fusese detaşat o vreme în Basarabia şi vorbea puţin ruseşte. Când a lovit obuzul, tata nu a murit imediat iar când s-au apropiat ruşii el încă mai trăia. A vorbit cu ei şi le-a explicat ce se întâmplase, după care aştia l-au luat pe braţe şi l-au adus acasă, iar aici a murit” işi aminteşte bătrânul despre ziua fatidică.
Rămas fără tată la vârsta de doar 5 ani, avea să-şi piardă şi mama câteva luni mai târziu, paradoxal, moartea acesteia având de asemenea legătură cu militarii ruşi.
Femeia plecase cu treburi prin sat împreună cu tatăl său şi au fost loviţi în plin de o maşină a armatei ruseşti care gonea spre Mizil. A supravieţuit iniţial accidentului însă după câteva luni a decedat.
{loadposition zgalerie2897}