Într-o zi însorită de februarie a anului 1998, mă aflam în cimitirul Bellu din Bucureşti, în căutarea mormântului dr. C. Angelescu.
Într-o zi însorită de februarie a anului 1998, mă aflam în cimitirul Bellu din Bucureşti, în căutarea mormântului dr. C. Angelescu. Soarele dogorea neobişnuit de puternic pentru o zi de iarnă plină. Era într-o vineri, la amiază… zi scurtă şi pentru cei din administraţia cimitirului, mă gândesc. Ca să nu am vreo surpriză (uneori ziua scurtă devine şi mai scurtă…) intru în biroul administraţiei. Două doamne discută aprins. După un respectuos “sărut mâna”, aştept să fiu întrebat ce doresc. Nimic. Doamnele discută mai departe fără să se sinchisească de prezenţa mea. Tuşesc uşor, să nu deranjez prea mult, încercând să atrag, totuşi, atenţia asupra subsemnatului. Nimic. După alte câteva minute de aşteptare (în picioare, evident!), tuşesc din nou, ceva mai apăsat. Una din doamne, probabil mai mare în “funcţie”, catadicseşte să-şi ridice privirea spre mine zicându-mi: “Spuneţi repede ce doriţi că avem treabă. Apoi, nu uitaţi că-i vineri şi-i zi scurtă”. Vă rog să mă iertaţi, dar aş vrea să-mi spuneţi şi mie unde e mormântul doctorului Constantin Angelescu?
Cine, doctorul Angelescu?, zice doamna cu o privire plină de nedumerire. Nici nu am auzit de el. Când a decedat? În 1948, îi răspund în grabă, crezând că astfel îşi va aduce, cu siguranţă, aminte despre cine este vorba… Aha! face doamna, la fel de nedumerită. În acest caz mergeţi în curte şi consultaţi planul cimitirului. Nicio altă lămurire. Cele două “doamne” îşi încep din nou conversaţia întreruptă de prezenţa mea intempestivă, într-o zi de vineri, zi scurtă. Şi trei ceasuri rele, mă gândesc… Planul cimitirului Bellu era afişat la o “gazetă de perete” din stânga intrării principale. Mă înalţ pe vârfurile picioarelor, îmi pun ochelarii cu plus patru ca să pot distinge numele celor duşi, scrise în nişte căsuţe numerotate. Figură, loc, nume. Nu găsesc ce caut. O parte din planul cimitirului este acoperită cu o reclamă a unei firme de “cavouri şi coşciuge”. Un sfert din plan nu-l pot citi. Mă întorc la biroul administraţiei. Cele două doamne tocmai se pregăteau să plece. Le comunic rezultatul investigaţiei, încercând să mă arăt uşor nemulţumit de “reclama cu constructorii de cavouri şi coşciuge”, reclamă ce mi-a îngreunat lectura. Cu scuzele de rigoare, insist să se uite în registrele cimitirului. Nici vorbă. E vineri şi e zi scurtă… Îmi declin profesia de ziarist. Doamna devine ceva mai cooperantă, dar tot cu ochii pe ceas. Este două… fără! Caută de zor, fără să-şi ascundă enervarea, într-un registru, apoi în altul. Scoate şi un “opis”… Simt cum începe să fiarbă. De n-ar da în clocot, îmi zic în minte. “Îmi pare rău, dar nu l-am găsit înregistrat la noi. Probabil a fost înmormântat în altă parte”.
Imposibil, îi zic eu, dr. C-tin Angelescu a fost înmormântat în cimitirul Bellu. O ştiu de la… am citit… “Domnule, mi-o retează doamna scurt, agasată de insistenţele mele, în documentele noastre nu figurează. Căutaţi-l unde vreţi, dar la Bellu nu e… Bună ziua!”. Fire uşor inflamabilă, mă abţin să nu izbucnesc. Cobor treptele administraţiei plin de amărăciune. Cum să-l găsesc? Sunt hotărât să-i caut mormântul prin tot cimitirul. Soarele, compensând “frigul” din biroul administraţiei, îşi revarsă, generos, razele printre crengile golaşe ale arborilor seculari. Voi începe cu aleea din dreapta intrării, de la Macedonski către Eminescu… Caut, caut, caut, zi de iarnă până-n seară. Trec pe lângă mormintele altor personalităţi ce-şi odihnesc osemintele aici, în cimitirul Bellu. Mă gândesc, fără să vreau, la vechiul câmp de distracţie al bucureştenilor, transformat în 1859 în cimitir, primăria “comunei” Bucureşti cumpărând locul de la baronul Barbu Bellio. Îmi fuge apoi gândul la tragedia familiei C.A.Rosetti ce şi-a înmormântat aici unul din băieţi. A fost întâiul mormânt din cimitirul ce avea să devină, prin ani, un adevărat panteon al neamului. Iată aici, sub o cruce minusculă, se odihneşte veşnicul îndrăgostit de “roze”, pe care le-a cântat ca nimeni altul, Macedonski. Ceva mai departe, îşi scutură nu floarea, ci singurătatea, teiul lui Eminescu. Lângă “Luceafăr” bunul său “amic” de la “Timpul”… Caragiale! De cealaltă parte a “teiului sfânt”, cel ce s-a vrut “suflet din sufletul neamului”, Coşbucul din Hordoul Năsăudului… Depun câte o floare pe mormintele lor, flori rupte din grădina sufletului meu. Merg, mă opresc, caut… Unde poate fi mormântul dr. C.Angelescu? Iată impunătoarea capelă a familiei Marghiloman din Buzău, Alexandru fiind unul din adversarii politici ai doctorului. Unul conservator, altul liberal. S-au războit ani buni în alegerile pentru Senat şi Cameră, dar n-au fost niciodată duşmani, ci doar adversari politici. Dovadă că, în “Note politice”, Al. Marghiloman notează lapidar: “dr. C.Angelescu invitat la mine la dejun”. Deci, atunci se putea. Chestie de educaţie şi de ţinută morală, mă gândesc!
Iată şi mormintele, modeste, mai bine zis discrete, ale lui Spiru Haret şi Ana Haret, rudele din partea soţiei ale dr. Angelescu. Ce mult s-au iubit cei doi. În testamentul său, făcut cu un an înainte de moarte (1912), Haret scrie: “Pe soţia mea Ana Haret o rog să primească dispoziţiunile din acest testament ca o slabă dovadă de iubire şi recunoştinţă ce i-o port pentru că în timpul unei lungi căsnicii a făcut tot ce a putut ca să-mi asigure viaţă liniştită şi mulţumită. Îi mulţumesc cu deosebire pentru toată osteneala ce şi-a dat în timpul cât am avut a mă lupta cu cele mai mari greutăţi şi pentru a mă scuti cu totul de orice grijă materială aşa că am putut avea toată liniştea sufletească pentru a mă consacra exclusiv îndatoririlor ce-mi erau impuse. Îmi pare rău că după atâta muncă nu pot, după moartea mea, să-i asigur o viaţă tot aşa scutită de griji şi de necazuri cum a făcut ea pentru mine”.
Cine ar fi crezut că în ministrul sever şi tăcut, în matematicianul rece, se ascundea atâta candoare şi poezie?
Tot timpul vieţii, dr. C.Angelescu i-a păstrat lui Haret un adevărat cult, continuându-i în acelaşi timp opera. Amândoi au fost căsătoriţi cu două buzoience.
Dar, revin la întrebarea ce-a devenit obsesie: unde-i mormântul fostului ministru dr. C.Angelescu? Plec mai departe aplecându-mă peste crucile făcute una cu pământul de vifore şi ploi, de oameni şi nepăsare, încercând să descopăr numele lui! Admir şi deplâng în acelaşi timp, monumente funerare lăsate de izbelişte, adevărate opere de artă, batjocorite, jefuite şi distruse cu un vandalism greu de imaginat. Oare aşa să arate şi mormântul dr. C. Angelescu? Cine ştie?
Ziua de iarnă e scurtă. Soarele dă să apună. Nu departe de locul de taină al soţilor Haret mi se impune privirii monumentul Iuliei Hasdeu, decedată la nici 19 ani, ridicat de nefericitul ei părinte, savantul, istoricul şi scriitorul B.P.Hasdeu. Câtă durere se poate ascunde, doamne, în piatra sau marmura convertite în însemne funerare: “Monumentul Iuliei Hasdeu, fiică unică şi genială a lui Bogdan Hasdeu, scria Gh.Bezviconi, era considerat, pe vremuri, cel mai frumos monument funerar de pe cimitirul Bellu. Globul pământesc, deasupra monumentului arată centrele principale unde şi-a petrecut viaţa Iulia: Bucureşti, Roma, Paris, Londra. O inscripţie – Mai stai puţin! Ceasul arată 1.30, ora când a încetat din viaţă Iulia”.
Pornesc mai departe cu speranţă că voi găsi ceea ce caut de aproape trei ore… Iarăşi monumente şi cruci, unele de-o frumuseţe de-ţi taie respiraţia. Marmură neagră de Carara! Nume celebre de arhitecţi: Ion Mincu, Carol şi Frederic Stork, Ioan Georgescu şi lista ar putea continua foarte mult. Fac scurte popasuri la importantul monument al “Nababului” Cantacuzino, la mormântul lui Titu Maiorescu “spiritus rector” al “Junimii”, descoperitorul lui Eminescu, la mormântul lui N. Iorga, răpus mişeleşte la Strejnic de demenţa politică a vremii, prieten apropiat al dr. C. Angelescu, la genialul hoinar al Brăilei, Panait Istrati, care s-a stins luând cu el în mormânt sfânta credinţă că “În negura vieţii, arta este singura lumină şi poate unica nădejde de îndreptare. Am crezut totdeauna că arta este în stare să schimbe, în curgerea veacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate valorile, numai ea cuprinde mai multă dragoste şi nu înşeală niciodată”.
Iată şi locul de veci al lui George Em. Lahovary, director al ziarului “L’independance Romaine”, ucis în duel de Nicolae Filipescu în 1897. Sfântă vanitate omenească şi nemăsurat orgoliu! Peste tot monumente impunătoare, ale Cantacuzinilor, Bălenilor, Kreţuleştilor, Bibeştilor, Văcăreştilor, Disseştilor etc., numai crucea doctorului Angelescu, NU! Mă întreb, oare, doctorul Angelescu, omul care şi-a cheltuit inteligenţa, talentul şi cea mai mare parte din averea sa pentru binele neamului său, nu merită şi el o cruce pe mormânt? Ingratitudine a neamului meu! Unde îţi este mult invocata, creştineasca, omenie? Ce vânt hain, sterp, ţi-a alungat recunoştinţa, cultul tău pentru cei duşi?
E vineri şi e zi scurtă pentru administratorii cimitirului Bellu! De aproape cinci decenii au fost doar “zile scurte”, zile de lipsă de recunoştinţă pentru mulţi dintre cei plecaţi dintre noi.
Acum la ora înnoptării, pe aleile cimitirului mai trec, ca nişte umbre, câteva femei bătrâne, obişnuite ale cimitirului, cu lumânări şi tămâie fumegândă. Şi-au făcut din aceasta o profesie, creştinească. Speranţa se aprinde din nou în sufletul meu. Le întreb dacă ştiu unde este locul de veci al… Nu, nici ele, nici măcar ele nu ştiu!
Soarele a coborât mult spre celălalt tărâm…
Singura persoană care mi-a dezvăluit unde este mormântul dr. C. Angelescu a fost d-na Ioana C.Angelescu, nepoata sa, după întoarcerea acesteia din Germania. “Bunicul meu, după ce a fost dat afară din casă ca să poată intra <Frontul Plugarilor> a căzut la pat. A murit la sanatoriul francez, situat în zona Televiziunii. A fost înmormântat într-o tăcere impusă de autorităţi. Nu avea loc de veci la Bellu deoarece vroia să fie înmormântat în cavoul familiei Monteoru, lângă soţia sa Virginia, decedată în 1908! Autorităţile comuniste n-au îngăduit acest lucru. A fost <primit> în cavoul familiei Slama, din cimitirul Bellu (fig.40, locul 36). Nu are semn de recunoaştere”.
La împlinirea unei jumătăţi de veac de la moartea sa, Ioana Angelescu, repatriată, doreşte ca rămăşiţele pământeşti ale bunicului său să se odihnească în cavoul de la Monteoru. Familia Slama se opune. Fără comentarii!
Ne copleşeşte inima de întristare amintirea durerilor ce au marcat ultimii ani ai existenţei sale, scrie Constantin Kiriţescu. Chinuit trupeşte de o boală împotriva căreia, el, medicul, n-a ştiut să reacţioneze la timp (…) Angelescu s-a stins la 14 septembrie 1948 pe patul unui sanatoriu şi – ca o culme a ironiei soartei – fostul Cressus, marele ziditor de sub a cărui baghetă magică ieşeau, ca din pământ, mii de palate, n-a avut parte măcar de un mormânt propriu (…).
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române