Încet dar sigur, cu trecerea anilor, dr. C. Angelescu reuşise să se impună ca profesor universitar şi chirurg de mâna întâi, dar mai ales ca om politic, fiind considerat unul din fruntaşii Partidului Naţional Liberal.
Încet dar sigur, cu trecerea anilor, dr. C. Angelescu reuşise să se impună ca profesor universitar şi chirurg de mâna întâi, dar mai ales ca om politic, fiind considerat unul din fruntaşii Partidului Naţional Liberal. Fusese “ademenit” de mai vârstnicul său prieten Spiru Haret, pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice, spre doctrina liberalismului românesc, doctrină bine ancorată în liberalismul european. În acelaşi timp, era puternic atras de personalitatea lui Ion C. Brătianu în care el, doctorul Angelescu, vedea corifeul de mâine al partidului. Când, în 1901, a intrat în partid, sintagma “prin noi înşine” depăşise stadiul de simplă lozincă, devenise programul politic şi economic al partidului, ce îşi consolidase tot mai mult poziţia în viaţa ţării, iar doctrina liberală îşi dovedea, cu fiece zi, viabilitatea în plan social, într-o continuă confruntare cu forţele conservatoare.
Ceea ce o făcea atractivă, în pofida răuvoitorilor care o învinuiau de “naţionalism”, era însuşi faptul că, în esenţă, doctrina liberală nu era “o politică de exclusivism şi de şovinism (…) care să îndepărteze participarea capitalurilor străine. Ea urmărea să dezvolte, în primul rând, forţele economice ale ţării prin propriile-i mijloace”.
“Politica, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată”
Când au devenit colegi de cabinet în 1914 în guvernul condus de Ionel Brătianu, într-o convorbire particulară, I.G.Duca, mai tânărul său prieten de la “Culte şi Instrucţiune Publică” îi dezvălui dr. Angelescu discuţia avută cu Ionel Brătianu, la intrarea în partid. Acesta i-ar fi spus: “Te-ai gândit bine înainte de a te fi hotărât la acest pas? Căci, de obicei, lumea se avântă în politică cu inima uşoară, nu-şi dă seama pe ce grea cale porneşte, când se consacră treburilor publice. Politica îţi poate da din când în când satisfacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient pentru răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji, de jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată. Ţi se va părea poate curios că îţi vorbesc aşa. Dar mă simt dator, spre deosebire de alţii, să te previn despre ceea ce te aşteaptă. Desigur, sunt fericit că de aici înainte vom lucra împreună, dar încă o dată te întreb dacă te-ai gândit bine la toate acestea şi dacă te-ai pregătit sufleteşte ca să înfrunţi încercările fatal legate de orice activitate politică în înţelesul adevărat şi înalt al cuvântului”.
“Datoria omului cinstit este să făgăduiască atât cât este hotărât să dea”
Doctorul Angelescu i-a mărturisit şi el lui Duca despre o “şuetă” în doi, avută mai demult cu Ionel Brătianu, în timpul căreia la fel îl testase şi pe el. Atunci a înţeles că, după Brătianu, adevăratul om politic nu trebuie să fie nici un simplu visător, dar nici un demagog. Despre idealul omului politic trebuie să vorbească faptele sale, făcute cu răbdare şi chibzuinţă. Creditul moral în faţa oamenilor, ţi-l dau nu bogăţia şi trufia, ci sinceritatea şi modestia. Deşi se spune că dacă nu ştii să minţi nu ai ce căuta în politică, Ionel Brătianu, dimpotrivă, iubea ADEVĂRUL. Între minciună şi adevăr nu trebuie să existe compromis: “Datoria omului cinstit este să făgăduiască atât cât este hotărât să dea”.
Acest crez l-a avut şi dr. C. Angelescu în întreaga sa viaţă. Fără a fi spectaculos, în sine, era, în schimb eficient în tot ceea ce întreprindea, inclusiv pe linie de partid. Lucrul acesta nu-i putea scăpa ochiului atent al lui Ionel Brătianu. Din 1901 şi până acum, când era ministru al Lucrărilor Publice, dr. C. Angelescu i-a fost alături, la bine şi la greu, în marile confruntări din parlament sau din interiorul partidului.
Răscoala din 1907, cu întregul ei cortegiu de suferinţă şi dezamăgiri, a determinat o intensificare a luptei pentru realizarea reformei agrare. Printre promotori, Ionel Brătianu, susţinut şi de dr. C. Angelescu. În fierbintea vară a anului 1913, după războaiele balcanice, Ionel Brătianu, devenit, între timp, liderul partidului, readuce iar în discuţie problema exproprierii şi a votului universal. A întâmpinat unele greutăţi chiar în interiorul partidului pe care îl conducea, ca să nu mai vorbim de conservatori. Vechii liberali manifestau serioase rezerve faţă de reformele propuse, precum C. Stoicescu, Em. Porumbaru, Şt. Şendrea, Toma Stelian, P. Poni etc. I se imputa că riscă să sfărâme însuşi instrumentul politic pe care tatăl său îl crease. Ionel Brătianu le-a răspuns ferm: “Sau partidul mă urmează cu toată însufleţirea, sau nu mai stau în fruntea lui şi ca simplu particular propovăduiesc ideea exproprierii”.
Dr. C. Angelescu se situa de partea reformei şi a votului universal
Cuvântul dr. C. Angelescu se dovedi a fi, şi de această dată, un cuvânt ascultat. El, dr. C. Angelescu, se situa de partea reformei şi a votului universal, trecând peste interese personale imediate. Aceiaşi vechi liberali învinuiau şeful partidului şi pe cei ce-l susţineau că erau sub influenţa socialiştilor, a foştilor “generoşi”, pe care Ionel Brătianu îi adusese, cu ani în urmă, în partid. Acestora li se alăturaseră şi Regele, care, bătrân şi bolnav, nu vedea cu ochi buni reforme de o asemenea anvergură. Se temea că acestea ar putea genera convulsii şi instabilitate socială. Şi acestea tocmai acum, când în Europa zăngănitul armelor se făcea tot mai puternic auzit. Inclusiv la Bucureşti. Noroc că, gândea bătrânul rege, guvernul conservator reînnoise, prin pana lui Titu Maiorescu, vechiul tratat secret din 1883, cu Germania şi Austro-Ungaria. Ca şi regele, dar cu mult mai duri în aprecieri se dovedeau conservatorii, care considerau exproprierea ca o “manieră anarhică şi revoluţionară”. În fruntea acestora se situau Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu ş.a. Asemeni lor, Constantin Argetoianu, mare latifundiar conservator nu putea pricepe cum şeful liberalilor, el însuşi mare proprietar rural, putea avea o asemenea iniţiativă, demnă de gândirea “socialistă” a unui C. Stere, nicidecum a unui Brătianu!
În toată această bătălie, ca şi în multe altele, dr. C. Angelescu s-a situat de partea lui Brătianu, în care a văzut nu doar omul de mare intuiţie politică, ci pe adevăratul vizionar şi strateg al partidului, omul predestinat să conducă destinele ţării spre împlinirea marelui ideal – România Mare!
Opera de reforme sociale iniţiată de Ion I. C. Brătianu a fost, în cele din urmă, acceptată de toţi fruntaşii Partidului Naţional Liberal, de majoritatea organizaţiilor din judeţe. S-a înţeles atunci că înfăptuirea idealului naţional, al unităţii statale, nu va avea sorţi de izbândă, nici economic şi nici politic, dacă România vechiului regat nu se va ridica la înălţimea celor mai dezvoltate provincii româneşti: “Numai printr-o bunăstare socială şi economică se poate ajunge la o poziţie externă puternică a statului român, în care scop masa de sprijinitori trebuie lărgită”, aprecia Ionel Brătianu la marea întrunire liberală de la Craiova, din 23 noiembrie 1913. Dar, pentru aceasta era nevoie de reforme democratice! În dreapta lui Brătianu se afla, ca de fiecare dată, dr. C. Angelescu, fostul elev al Liceului “Carol I” din Craiova!
La întâlnirea de la Constanţa, de la 1 decembrie 1913, acelaşi vorbitor avea să puncteze cu amărăciune: “Cu câtă mâhnire trebuie să constatăm că în munca noastră de ridicare a economiei naţionale (…), de încurajare a muncii româneşti, am întâmpinat nu atâtea greutăţi, nu atâtea vrăjmăşii din partea străinătăţii, cât am întâmpinat din partea acelora cari trebuiau să ne fie fraţi de luptă în elaborarea unei opere naţionale”.
Câştig de cauză lui Brătianu şi celor ce au crezut în el
Ion I. C. Brătianu încerca să convingă asistenţa că liberalii nu sunt reprezentanţii unei anume clase sociale, ci ai tuturor claselor, reprezentând astfel interesele statului român!
Dezbateri la fel de aprinse au avut loc şi în privinţa votului universal. Întreaga campanie de clarificare a programului de reforme, de luminare a scopurilor ei, a suscitat discuţii şi a rănit orgolii, dar a luat sfârşit prin a da câştig de cauză lui Brătianu şi celor care au crezut în el! Din judeţe veneau tot mai multe adeziuni la programul P.N.L. Dar, mai întâi trebuia trecut încă un obstacol, regele! Ionel Brătianu a avut o întrevedere cu Carol I. care, pus în faţa evidenţelor, a acceptat programul, dar tot cu teama în suflet ca nu cumva acesta “să stârnească lupte violente şi să nu zdruncine prea adânc în tocmelile politice”. Două au fost argumentele forte ale diplomatului Brătianu în disputa cu regele: a) că el, monarhul, nu trebuie să lase succesorului său o asemenea “moştenire”, cum sunt cele două reforme; b) înfăptuirea lor ar reprezenta o splendidă încoronare a operei sale de aproape 50 de ani “o puternică chezăşie pentru viitorul şi tăria dinastiei”.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române