Aşezat în faţa maşinii de scris, rememorează cu emoţie punctele cheie ale existenţei sale, lăsându-ţi impresia că ţi se povesteşte un film clasic.
Aşezat în faţa maşinii de scris, rememorează cu emoţie punctele cheie ale existenţei sale, lăsându-ţi impresia că ţi se povesteşte un film clasic. Mari actori şi cântăreţi, artişti plastici de renume, scriitori de valoare şi oameni politici şi-au intersectat existenţa cu buzoianul Bucur Chiriac, fost diplomat la Ministerul Afacerilor Externe. Stabilit de cinci ani în oraşul natal, căruia i-a donat impresionanta colecţie de artă, evaluată atunci la 1 milion de euro, fostul diplomat a acceptat să povestească cum a ajuns băiatul care nu avea nici pantaloni, nici pantofi, să meargă la şcoală, să reprezinte România în străinătate.
Reporter: Proveniţi dintr-o familie foarte săracă…
Bucur Chiriac: Aşa este. M-am născut în anul 1932, în actualul cartier Poştă. Era denumit pe atunci „Cartierul Spânzuraţilor” pentru că fiind mărginaş, aici veneau oamenii să se spânzure de podul de peste calea ferată. Am fost al XII-lea copil al familiei, o familie foarte săracă; tatăl meu era hamal la CFR. M-am născut la zi mare, 1 Mai, era zi de Paşte. Mama a fost sfătuită să renunţe la mine, să nu mă nască, dar nu a acceptat..
Rep.: Aţi resimţit lipsurile materiale?
B. C.: Foarte mult. Nu am avut niciodată un pantalon… Îmi făcea mama pantaloni din cracii pantalonilor fraţilor mei, pe care nu-i mai puteau purta. Când mă trimiteau la şcoală, mă lua în braţe, pentru că nu aveam încălţări şi mă duceau ei. Mă lăsau la intrare. Am ajuns însă singurul intelectual din familie.
Rep.: Nu a fost totuşi un efort prea mare financiar să faceţi inclusiv liceul?
B. C.: Am făcut cinci clase şi am izbutit să merg mai departe, fiind ajutat de unul dintre fraţi, care ajunsese preşedinte de sindicat pe la CFR. Totodată, am avut şansa în liceu de a fi susţinut de profesorul Bordea, care şi-a dat seama că am talent literar.
Rep.: Cum aţi ajuns diplomat?
B. C.: Păi, după armată, am început să scriu. M-am angajat şi apoi am plecat la Facultatea de Filologie. Aici am avut şansa să îi am profesori pe George Călinescu, Iorgu Iordan, Edgar Papu, Mihai Pop, Matilda Caragiu, nişte somităţi. Aşa m-am apropiat de cultură şi am fost repartizat la Muzeul din Ploieşti, unde timp de doi ani de zile am lucrat cu Nicolae Simache, un om de mare cultură. Eram trimis să achiziţionez mari opere de artă, am ajuns să aduc caftanul şi toiagul lui Moruzi, scrinul Iuliei Hasdeu… Apoi am fost cooptat la Ministerul de Externe în 1963, de unde m-au trimis la post.
S-a prefăcut că este mut la înmormâtarea lui Soljeniţîn
Rep.: La ce post v-au trimis?
B. C.: La Ambasada României la Moscova.
Rep.: Cum era Rusia în perioada aceea?
B. C.: Era foarte săracă. Îmi amintesc că eram invitaţi de vedete mari ale lor şi ne serveau cu cartofi fierţi în coajă şi murături pentru că poporul o ducea greu. Intelectualii însă erau foarte interesaţi de cultura românească, chiar dacă mai vroiau să ciupescă şi ceea ce mai ştiam noi despre Occident. Unii scriitori aveau însă la uşa casei oameni de la Securitate care te întrebau ce cauţi în vizită la ei.
Rep.: Pe Alexandr Soljeniţîn l-aţi cunoscut? În aceea perioadă era un simbol al libertăţii.
B. C.: Nu am apucat. Am fost însă la înmormântarea lui pe care Securitatea a încercat să o facă în secret. Lumea a aflat şi a creat un vacarm enorm. Se sărea gardul. Eu şi soţia am fost ingognito şi ne-am prefăcut că suntem muţi pentru a nu intra în contact cu Securitatea.
Rep.: Vorbiţi ruseşte perfect?
B. C.: Da. Vorbesc şi franceză şi italiană.
Rep.: Aţi cunoscut mulţi oameni celebri români în perioada asta, în Rusia?
B. C.: Foarte mulţi. De la Ion Dichiseanu, Florin Piersic, Ştefan Bănică, Henri Coandă şi până la marele chirurg Juvara. Cu marea majoritate am rămas prieteni şi ne-au vizitat în ţară de zilele de naştere. Dichiseanu ne-a aşteptat odată pe mine şi pe soţia mea la aeroport cu un miel. Era Paştele şi ştia că sunt născut în zi de Paşte.
„Dan Spătaru a dormit la noi, că îl căuta cosmonautul Yegorov să îl omoare”
Rep.: Aţi trăit şi alte momente inedite?
B. C.: Da. Venise Dan Spătaru să filmeze „Cântecele Mării” în Rusia şi s-a îndrăgostit nebuneşte de el Natalya Fateeva, soţia cosmonautului Yegorov, cu care avea trei copii. Ce am păţit atunci… Îl urmărea Yegorov să îl omoare pe Spătaru. L-am ţinut să doarmă la noi. Securitatea m-a sunat şi am zburat la Leningrad, să îl aduc. S-a încheiat conflictul până la urmă. Fateeva a rămas cuplată cu Dan Spătaru, s-au văzut în România, dar erau discreţi.
Un alt moment care mi-a rămas în minte a fost o întâmplare cu marea dresoare româncă Lidia Jiga. A venit la mine spunându-mi că se află în căutarea unor fiare sălbatice. I-a uimit pe ruşi cu curajul ei: intra în cuştile tigrilor. Ruşii au vrut să o trimită în ţară de frică. Din păcate însă, nu au mai apucat, pentru că în timpul unui spectacol la Kiev a fost sfâşiată de leu. Am fost martor când sicriul ei a fost pus pe avion.
Rep.: Când aţi terminat munca la ambasadă?
B. C.: În 1971. Apoi m-am întors ca ataşat cultural la Ministerul de Externe şi alţi doi ani de zile la ambasadă în Sofia. Am lucrat la Ministerul Culturii şi mă ocupam de publicaţii. Am luat însă o decizie, care a deranjat regimul şi s-a hotărât trimiterea mea la „cimitirul elefanţilor”. Am fost salvat de Revoluţie.
„L-am anunţat pe Iliescu că era filat”
Rep.: Despre ce decizie e vorba?
B. C.: Am dat avizul de publicare a volumului lui Adrian Păunescu, „Sunt un om liber”, o carte pe care toţi o respinseseră până atunci. Păunescu s-a dus a doua zi şi a cumpărat toate exemplarele, ştiind că vor fi retrase. Îmi amintesc şi acum că Adrian Păunescu a venit la mine şi mi-a spus că îmi va rămâne veşnic recunoscător şi, dacă îmi vor face ceva, îşi dă foc în public.
Rep.: Este adevărat că l-aţi cunoscut pe Ion Iliescu?
B. C.: Da. Iliescu era director la Editura Tehnică şi lucram în aceeaşi clădire, la Casa Scântei. Fusese practic pedepsit cu acest serviciu, pentru că era trimis de la Iaşi. Se zvonea că nu a vrut să primească pe cineva important.
Rep.: Cum era privit de colegi?
B. C.: Normal. Îmi amintesc însă că era urmărit mai mereu. Îl vedeam când venea la serviciu, că se întâlnea cu diverse persoane în păduricea de la Casa Scântei şi era urmărit. Odată l-am anunţat: „Vedeţi că sunteţi filat!”. Probabil că ştia. Revoluţia ne-a prins împreună, în acelaşi birou. Eram de serviciu pe Minister, când s-a declanşat Revoluţia. Atunci el s-a uitat pe fereastră şi ne-a arătat că s-au adunat oameni mulţi. Erau grupuri, grupuri. În timp ce vorbea cu noi, a primit un telefon şi a fost chemat la Comitetul Central. A zis că ar pleca, dar nu are maşină. M-am oferit să îi ofer Trabantul meu, iar colegul meu, Velicu, s-a oferit să îl ducă cu Dacia lui. Peste puţin timp, l-am văzut la televizor anunţând că România a devenit o ţară liberă. Velicu a ajuns ulterior consilierul preşedintelui Ion Iliescu.
{loadposition zgalerie2998}