La 22 de ani de la căderea Comunismului, întâmplările legate de numele lui Nicolae Ceauşescu devin astăzi mituri, fiind tot mai des alese ca subiect de film. Vizitele „Celui mai iubit fiu al poporului” rămân poate cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru scenarişti şi scriitori, care scot la lumină o lume care se derula departe de ochii oamenilor de rând.
La 22 de ani de la căderea Comunismului, întâmplările legate de numele lui Nicolae Ceauşescu devin astăzi mituri, fiind tot mai des alese ca subiect de film. Vizitele „Celui mai iubit fiu al poporului” rămân poate cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru scenarişti şi scriitori, care scot la lumină o lume care se derula departe de ochii oamenilor de rând.
Şi la Buzău, popasurile lui Ceauşescu au lăsat în urmă poveşti savuroase pe care le redăm în două episoade, aşa cum au rămas ele în amintirea câtorva buzoieni care s-au aflat în apropierea fostului preşedinte.
Unul dintre ei este solistul de muzică populară Nicolae Oprişan, cel care a avut prilejul de a-i cânta lui Ceauşescu la două dintre vizitele de la Buzău. „I-am cântat prima dată când a venit în anul 1976 la Buzău şi a dezvelit Obeliscul din Crâng. Eu i-am înmânat plosca cu vin, în timp ce alţii erau cu pâinea şi sarea. Am fost obligaţi să facem înainte tot felul de analize la spital, să vadă dacă suntem sănătoşi”, declară Nicolae Oprişan.
Ceauşescu şi preşedintele Gierek, cu soţiile la Varlaam
Trecând cu bine de prima vizită, interpretul buzoian avea să fie ales în octombrie 1977 să cânte la o petrecere exclusivistă la care invitaţi speciali erau preşedintele Poloniei, Edward Gierek, şi soţia sa.
„Era o toamnă ruginie, extraordinar de frumoasă şi cei doi preşedinţi au venit la vânătoare la Gura Teghii, Varlaam. Alături de ei se aflau soţiile şi mulţi membri ai Comitetului Central: Ilie Verdeţ, Manea Mănescu… Ceauşescu s-a simţit foarte bine, asta şi pentru că a vânat foarte mulţi urşi. După vânătoare, au făcut un şanţ în formă de potcoavă, jos au pus scânduri, iar pe margini, blăni de oaie. Ei serveau acolo, în mijloc aflându-se proţapul unde se pregăteau purceluşi, berbecuţi, peşte”, îşi aminteşte Nicolae Oprişan.
Chemat să cânte la masă, buzoianul care avea 26 de ani şi făcea parte din Ansamblul „Doruleţul” spune că l-a descoperit pe liderul de la Scorniceşti drept un om simplu, fără aere de şef, un om îndrăgostit de romanţe şi cântece din folclor. „Îi plăceau mult cântecele vechi. I-am cântat ce pregătisem: <Hai, Buzău, Buzău>, <Crâşmăriţă din Buzău>, <Radu mamii, Radule>. Deşi eram în formulă restrânsă, în formaţie se afla şi violonistul Fane Urziceanu, care cânta foarte frumos romanţe. La un moment dat, eu cântam <Du-mă, dorule la mama> şi Ceauşescu mi-a făcut semn să mă opresc. <Ştii cumva romanţa La noi sunt codrii verzi de brad?>, m-a întrebat. Ne-am uitat unul la altul şi am ridicat din umeri. Cu toate astea, nu a comentat. Nu s-a supărat. Problema era că nimeni nu îşi permitea să cânte romanţa asta pentru că într-un vers se spunea <la noi atâţia fluturi sunt/ şi-atâta jale-n casă>. De atunci însă, mi-a fost cerută la toate recepţiile”, spune buzoianul.
“S-a umplut poiana de securişti”
Potrivit interpretului, Nicolae Ceauşescu s-a simţit atât de bine, că a amânat de câteva ori plecarea, spre disperarea celor responsabili cu organizarea şi protocolul, care pregătiseră elicopterul. „Mai lăsaţi-mă, pentru că este una dintre cele mai frumoase zile ale mele”, ar fi spus Ceauşescu. În încheiere, dictatorul avea să ceară tarafului să îl petreacă pe tot drumul către elicopter. „L-am condus până în deal la elicopter, cu tot cu solişti şi ţambal, acordeon, vioară, cântându-i <Ţărăncuţă, ţărăncuţă>. El ne ceruse”, mai povesteşte buzoianul.
Interesant avea să fie şi episodul de după decolarea lui Ceauşescu şi a preşedintelui Poloniei, când, la invitaţia la masă, a răspuns o adevărată armată de oameni, care pe tot parcursul zilei stătuseră pitiţi în pădure.
„După ce a decolat, prim-secretarul Tudor Postelnicu a spus să se pună masa din nou, ca să poată şi el mânca liniştit. Vă rog să mă credeţi că din pădure au început să iasă o mulţime de securişti cu antene, şi gonaci. Cât am cântat, nu am văzut niciunul, iar când au ieşit s-a umplut poiana”, a mai declarat Nicolae Oprişan.
Cine împuşca în realitate vânatul?
Un alt amănunt interesant despre această vizită îl descoperim în scrierile lui Lazăr Băciucu (unul dintre activiştii de vârf ai Buzăului). Povestea acestuia întăreşte spusele interpretului Oprişan referitoare la securiştii pitiţi prin pădure.
„Cinci urşi au fost puşi la pămănt de Ceauşescu, iar trei au fost doborîţi de Edward Gierek. Cum este firesc, la vânătoare se fac şi glume. Unuia dintre însoţitorii lui Gierek i-a ieşit o păsărică din gură: <Nu vreau să fiu rău, nu ştiu dacă şeful dumneavoastră a fost ajutat ori nu, al nostru sigur a fost…>” (Blestemul urşilor).
Cum a pierdut Buzăul cel mai mare trofeu de urs
Autor al mai multor monografii, buzoianul Gheorghe Petcu vorbeşte şi el despre o întâmplare intrată în folclor. „Se spune că în urma unei vânători, Ceauşescu a omorât la Buzău un exemplar impresionant, care ar fi devenit cel mai mare dintre trofeele ţării. În România nu exista însă decât un singur loc unde puteau fi împăiate şi asta era la Covasna. Văzând şeful de acolo că riscă să piardă supremaţia celui mai grozav trofeu de urs, a dat ordin să nu întindă pielea la maxim, aşa că cel mai mare urs doborât a rămas la Covasna”, povesteşte Gheorghe Petcu.
(VA URMA)