Una din cele mai interesante personalităţi ale urbei Buzăului din secolul 20 a fost, fără îndoială, actorul şi dramaturgul George Ciprian. S-a născut la 5 iunie 1883 în casa de pe Calea Dobrogei (astăzi strada Alex. Marghiloman), casă situată în curtea unui han. Tatăl său, de profesie brutar, era originar din Cipru, iar mama româncă dintr-o localitate din apropierea oraşului, cu vii spânzurate pe culmile domoale ale dealurilor din Merei – Gura Sărăţii – Monteoru.
Una din cele mai interesante personalităţi ale urbei Buzăului din secolul 20 a fost, fără îndoială, actorul şi dramaturgul George Ciprian. S-a născut la 5 iunie 1883 în casa de pe Calea Dobrogei (astăzi strada Alex. Marghiloman), casă situată în curtea unui han. Tatăl său, de profesie brutar, era originar din Cipru, iar mama româncă dintr-o localitate din apropierea oraşului, cu vii spânzurate pe culmile domoale ale dealurilor din Merei – Gura Sărăţii – Monteoru. În curtea hanului trăgeau ţărani veniţi din toate colţurile judeţului Buzău, mai ales în zilele de târg. Uneori unii dintre ei, îndeobşte cei ce veneau de la mare distanţă de oraş, înnoptau aici, povestindu-şi între ei, la flacăra jucăuşă a unui foc molcom, întâmplări pline de dramatism. Poveştile lor, adevărate ori închipuite, îl fascinau pe fiul brutarului din curtea hanului. Uita uneori că trebuie să se culce, până ce mama, cu vocea ei puternică, îl chema în casă. Uneori venea chiar mai devreme şi după ce înfuleca ceva mergea să se culce. Când toţi ai casei adormeau, George se scula şi, tiptil, tiptil, se aciuia iar lângă focul unde ţăranii îşi depănau cu voci scăzute păţaniile lor. Băiatul brutarului a rămas fascinat pentru totdeauna de acele întâmplări aproape verosimile, după cum de neuitat îi vor rămâne şi zilele, dar mai ales nopţile, petrecute alături de mătuşa Lisaveta din comuna Monteoru.
Despre tatăl său, George Ciprian nu-şi aduce aminte peste ani cu prea mare încântare. “Cipriotul” se dăduse, după cum ţinea minte, la băutură şi la alte cele.
Şcoala primară o va face în comuna Glodeanu-Siliştea unde era învăţător un unchi de-al său. Despărţirea părinţilor îi creează un sentiment de insecuritate, de frustrare. Mama îşi ia copilul din localitatea buzoiană Glodeanu-Siliştea şi pleacă în Bucureşti în speranţa că va găsi o posibilitate de a munci pentru ea şi copilul său.
După terminarea claselor primare se înscrie la Liceul “Gh. Lazăr” unde va avea doi colegi buzoieni: poetul Vasile Voiculescu şi Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz). Despre colegul său Urmuz, George Ciprian va avea numai cuvinte de laudă fiind unul din primii prieteni care i-a apreciat talentul (geniul!), într-o perioadă când alţii nici nu-l băgau în seamă. A fost considerat unul dkn primii suprarealişti ai lumii literare. Din păcate, Urmuz, într-un moment de depresie, şi-a pus capăt zilelor.
Chemarea spre teatru, fiul brutarului a simţit-o de timpuriu. Elev fiind la “Gh. Lazăr” scrie piesa în cinci acte “Somnambulul”. Se înscrie la Facultatea de Litere şi filosofie, dar şi la cea de Drept. După numai un an le abandonează pe amândouă trecând la Conservator, la clasa lui Constantin Nottara, pe care o termină ca premiant. În 1907 este angajat la Teatrul Naţional din Craiova unde interpretează rolul lui Şoltuzul din “Răzvan şi Vidra” de B.P.Hasdeu. Se hotărăşte să vină la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar nu are “protecţie”! În volumul “Cutia cu maimuţe” el va descrie cu năduf şi umor cum a reuşit cu “gagistru” la Teatrul Naţional din Bucureşti.
“Sunt de atunci trei decenii încheiate – adică aproape vre-o trei duzini de ani.
Eram slab, sfios şi jercălit.
Iubeam cerul liber, florile şi orătăniile; dar, mai presus de orice, îmi plăcea să mă prăjesc la focul aţâţător al rampei.
Gustasem la examene răpăitul aplauzelor şi, cu patalamaua în buzunar, aşteptam acum să mă rostuesc undeva.
Dar vremea trecea şi niciun director de teatru nu binevoia să-mi facă semn cu ochiul.
Atunci îmi luai inima în dinţi şi mă hotărâi să încerc la vlădica, starostele teatrelor.
Urcai sfios scările teatrului naţional şi, după trei săptămâni de aşteptare, fui primit în sfârşit.
Directorul era un ins sanchiu, cu nasul coroiat, cu barba în furculiţă şi atât de scund că abia îmi venea pân’ la buric.
– Ce pofteşti dumneata? Mă săgetă de la intrare.
– Am terminat Conservatorul şi aş dori…
– Hm da, toţi dorinţi! Dar n’am loc pentru toată lumea.
– Sunt premiant întâi…
– Toţi sunteţi premianţi!
– Dacă binevoiţi vă pot face o scenă…
– Scene să faci altora, nu mie!
Mă măsoară cu dispreţ din tălpi şi până în creştet, îşi trânti mâinile la spate şi începu să umble de colo până colo.
Apoi se opri, îşi prelinse părul din vârful unui neg, mă primi din nou şi zise răspicat:
– Protecţie ai?…
Îngălbenii.
Şi întinsei sfios un albumaş pe filele căruia lipisem cu cocă cronicele examenelor.
Domnul cu barba în furculiţă, ca şi când i-aş fi pus în palmă o moluscă, să strâmbă îngreţoşat şi izbind cu peceta inelarului scoarţele albumului, îl svârli cât colo.
Simţii un junghi în inimă.
– La mine, să nu vii cu astfel de terfeloage! Sunt zeci, sute de cereri, iar locuri două trei… Şi atuncea, înţelegi, toţi vin cu stăruinţe. Vină şi d-ta!…
– Puneţi-mă la încercare, dom’le director…
– N’am timp! Caută-ţi protectori!…
Mi-am adunat terfeloagele şi am plecat buimăcit, nevenindu-mi să-mi cred ochilor şi urechilor.
Tinereţea mea ultragiată mugea din toate încheieturile, dar neavând încotro începui să gonesc după proptele.
Ce goană, Dumnezeule!
Cercai pe la “maeştri”, pe la calfe şi ucenici de maeştri, pe la gazetari, apoi pe la cucoane…
Trudă zadarnică: umilinţi, înţepături, bruftuieli…
– La teatru se intră cu stăruinţe, tinere, se intră cu talent…
– Dar…
– Nu ţi-e ruşine s’alergi după protecţie?…
M-am zăvorât în casă şi vreme îndelungată n’am mai scos nasul în lume.
Dar viermele rodea, magia rampei mă tortura.
Mă hotărâi să încep din nou alergătura şi chinuindu-mi creierii ce fel şi cum, îmi adusei aminte… că sunt de la Buzău.
– Ce-ar fi să încerc la deputatul judeţului?
Îi aflai numele şi mai aflai că-i medic de spital în Bucureşti.
Luai unele lămuriri dela portar şi-mi aşteptai protectorul pe scară, la ieşire.
Pe la amiază îi auzii gflasul piţigăiat. Cobora din sala de operaţie, cu o liotă de studenţi şi studente după el, dând explicaţii profesionale.
Când convoiul ajunse în dreptul meu, înaintai un pas şi-mi scosei dârdâind pălăria.
– Ce ai, măi băiete?
– Aş vrea, domnule doctor…
– Să intri în spital?
– Nu în spital, la teatru!
Liota râse şi chirurgul zâmbi şi el.
Îi spusei cum stau lucrurile şi doctorul, după ce-şi scoase halatul, zise voios:
– Sue-te în maşină, Buzoiene!
M’am suit.
În câteva minute furăm în Câmpineanu.
– Aşteaptă-mă aici!
Şoferul, care trăsese cu urechea, îmi spuse că am nimerit-o bine, că domnul doctor şi cu directorul teatrului erau cumnaţi.
Peste un sfert de ceas deputatul de Buzău cobora radios scările.
– S’a făcut!
– ???
– Gagist de-a treia!
Mă mângâie pe păr, apoi trăgându-mă de o parte, mă întrebă încetişot:
– Dar cu talentul cum stai?
Plecai ochii în pământ şi răspunsei sfielnic:
– Cum stau şi cu protecţia!”
Ceea ce puţini ştiu este faptul că cel care i-a facilitat intrarea în Teatrul Naţional din Bucureşti a fost dr. Constantin Angelescu, deputat de Buzău în Parlamentul României şi profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti.
Pe scena primului teatru al ţării George Ciprian va interpreta, preţ de câteva decenii, roluri importante în piese precum: “Heidelbergul de altădată”, “Necunoscuta”, “Regele Lear”, “Înşir’te mărgărite”, “Răzvan şi Vidra”, “Vlaicu Vodă”, “Fântâna Blanduziei”, “Domnişoara Iulia”, “Bolnavul închipuit”, “Richard al III-lea”, “Azilul de noapte” ş.a.
Debutează ca dramaturg, la vârsta de 44 de ani, cu comedia de mare succes “Omul cu mârţoaga”, piesă ce va face o “carieră” naţională şi internaţională. Va fi jucată nu doar la Naţionalul bucureştean, ci şi în provincie, la Timişoara, Sibiu, Turda, Oradea etc. “Omul cu mârţoaga” va vedea lumina rampei la Berlin (‘929), Praga (1930), Berna (1937), Paris (1937), fiind cea dintâi lucrare dramatică a unui autor român, reprezentată peste hotare.
George Ciprian a mai scris “Capul de răţoi”, “Nae Niculai”, “Prietenul poporului”, “Un lup mâncat de oaie”, “Iuda”, “Soţ or fără”, precum şi cărţile de memorialistică “Cutia cu maimuţe” şi “Măscărici şi Mâzgălici” în care evocă multe din întâmplările unei existenţe debordante, oraşul copilăriei sale şi oamenii lui nefiind uitaţi.
Ca actor este prezent pe scena Teatrului “Moldavia” din Buzău la 22 aprilie 1932 în “Heidelbergul de altădată”, la 21 ianuarie 1940 în “Capul de răţoi”, la 11 februarie 1941 în “Strigoii”, la 15 noiembrie 1941 în “Omul cu mârţoaga”, la 10 aprilie 1942 în “Doi sergenţi” etc.
George Ciprian a fost unul din protagoniştii filmului românesc precum “Independenţa României” (1912), “Năbădăile Cleopatrei” (1925), “O noapte furtunoasă (1942), “Viaţa învinge” (1951), “Brigada lui Ionuţ” (1954).
Cel care este considerat un precursor al teatrului absurdului se stinge din viaţă la 8 mai 1968, în vârstă de 85 de ani.
La 5 mai 1996, prin grija lui Alex. Oproescu, director al Bibliotecii Judeţene “V. Voiculescu”, pe casa din str. Alex. Marghiloman este dezvelită o placă comemorativă, tot atunci la Buzău ia fiinţă şi primul teatru de proiecte din România care poartă numele lui “George Ciprian”. Primul director al noii instituţii va fi actorul şi dramaturgul Paul Ioachim – buzoian de origine.
Din păcate Teatrul “George Ciprian” nu a adus nimic nou în viaţa teatrală din România, iubitorii Thaliei din Buzău, şi nu numai, aşteptând încă “schimbarea la faţă” în bine a respectivei instituţii.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române