Printre destinele insolite ale literaturii române, cel al poetului Artur Enăşescu ocupă un loc cu totul aparte. Despre destinul său uman s-a scris mai mult decât despre cel literar. Fără a fi un poet de primă mărime, creaţia sa, poetică şi jurnalistică, a atras totuşi, atenţia unor nume de prestigiu în cultura română, precum: Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, E. Torouţiu, Nichifor Crainic, Perpessicius, Tudor Vianu, Eugen Jebeleanu ş.a. |n pofida numelor care i-au menţionat prezenţa în frontul literar românesc, Artur Enăşescu (1889-1942) a intrat în conştiinţa opiniei publice prin două poezii, devenite ulterior unele dintre cele mai cunoscute şi tulburătoare “romanţe”:
Printre destinele insolite ale literaturii române, cel al poetului Artur Enăşescu ocupă un loc cu totul aparte. Despre destinul său uman s-a scris mai mult decât despre cel literar. Fără a fi un poet de primă mărime, creaţia sa, poetică şi jurnalistică, a atras totuşi, atenţia unor nume de prestigiu în cultura română, precum: Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, E. Torouţiu, Nichifor Crainic, Perpessicius, Tudor Vianu, Eugen Jebeleanu ş.a. |n pofida numelor care i-au menţionat prezenţa în frontul literar românesc, Artur Enăşescu (1889-1942) a intrat în conştiinţa opiniei publice prin două poezii, devenite ulterior unele dintre cele mai cunoscute şi tulburătoare “romanţe”:“Cruce albă de mesteacăn” şi “Riţa ţiganca” (deşi poetul a intitulat-o simplu “Ţiganca”). Prima poezie a fost scrisă în vara anului 1917, pe când acesta lupta ca “simplu soldat”, la Oituy – Măgura Caşinului. Cum ajunsese poetul în neuitatele încleştări ale Primului Război Mondial din Munţii Carpaţi? Tudor Vianu, elev fiind la Şcoala de Artilerie din Botoşani în anul 1917, l-a reîntâlnit pe poet, care urma tot aici, în urbea natală, Şcoala pregătitoare de ofiţeri de rezervă. “|ntr-o duminică l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina plină de flori. Dar am avut atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frointul, rătăcind cu arma în mână printre fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat (subl. n.) cu unitatea lui, în faţa inamicului”. După informaţiile deţinute (de la familia poetului) Mihail Strajă, îngrijitorul ediţiei “Poezii” – Artur Enăşescu, Editura pentru literatură, 1968, poetul a fost trimis pe front cu gradul de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie, angajat atunci în luptele din Carpaţi, sectorul Caşin-Oituz. Poezia “Cruce albă de mesteacăn” a fost dată de poet, “Oituz, iulie 1917”, dar va vedea lumina tiparului abia la 1 ianuarie 1919, în nr.1 al revistei “Luceafărul”. Impresionat de zilele şi nopţile de apocalipsă ale marilor bătălii din Carpaţi, de vieţile miilor de soldaţi români jertfite pe altarul dragostei pentru pământul strămoşesc, poetul avea să dedice acestora, mulţi dintre ei deveniţi “eroi necunoscuţi”, un adevărat “recviem”: “Cruce albă de mesteacăn / Răsărită printre creste/ Cine te cunoaşte-n lume / Cruce fără de poveste? / Peste braţele-ţi întinse / Din poiana fără flori / Uneori s-apleacă-n noapte / Cârdurile de cocori / Şi-n tăcerea nesfârşită / Sub arcadele de brad / Nu s-aude decât plânsul / Cetinilor care cad / Cruce albă de mesteacăn / Biciuită de furtuni / Peste lemnu-ţi gol, doar luna / Pune albele-i cununi / Ca de-o mână nevăzută / Slove-ţi se şterg de ploaie / Tot mai multe te bate vremea / Vânturile te îndoaie… / Şi ca mâine fulgii iernii / Te vor prinde-n a lor salbă / Şi vei dispărea din lume / Cruce de mesteacăn albă / Sfântul îngropat sub tine / Cine-l va mai şti de-acum / Cruce albă rătăcită / Lângă margine de drum? / Braţele-ţi de vânturi smulse / Se vor pierde pe poteci / Numai brazda de ţărână / Nu-l va părăsi în veci”. Am reprodus-o integral nu doar pentru ceea ce semnifică, ci şi pentru simplul motiv că poezia rezistă şi astăzi prin impresionantul ei patos, prin tulburătoarea ei sinceritate! |ndrăznesc să afirm că puţine sunt poeziile din literatura română care să fi preamărit cu o mai mare forţă emoţională, eroismul ostaşului român. Poate doar cele scrise de George Coşbuc! Dar Artur Enăşescu a fost şi redactor la săptămânalul botoşănean “|ndrumarea”, în colecţia căruia, din anul 1918, pot fi citite articole, recenzii, poezii, foiletoane etc. Articolele publicate în respectivul săptămânal botoşănean poartă amprenta frontului: “Nopţi pe front”; “Zile de iarnă” (note de campanie); “Este războiul un factor de purificare morală?”; “Deasupra calculelor şi prevederilor politice”; “Spiritul conservator şi vremile noi”; “Generaţia războiului”; “România Mare” etc. Puţini ştiu că poetul “damnat”, Artur Enăşescu, a fost un mare luptător pentru Unirea cea Mare nu doar ca “simplu soldat”, ci şi în calitate de intelectual-patriot. |n articolul “România Mare”, apărut în cotidianul mai sus menţionat acesta scria “|n momentele cele mai critice ale istoriei noastre, atunci când naţiunea se găsea în povârnişul marilor nenorociri şi nori negri înfăşurau ca un zăbranic cerul patriei noastre, atunci când cugetele se zbăteau în gheara celei mai cumplite îndoieli, când braţe vânjoase de luptători se înălţau tremurătoare într-o rugă (…) un geniu ocrotitor al neamului, fluturându-şi aripa deasupra noastră, ne-a întins ca prin farmec o mână salvatoare, purtându-ne spre liman de mântuire”. Acel nedefinit “geniu ocrotitor” nu era, în concepţia poetului, decât nestrămutata voinţă a românilor de a trăi laolaltă în hotarele patriei fireşti. Aceste patetice rânduri pline de încredere în viitorul neamului său erau scrise la 5 noiembrie 1918, cu doar 25 de zile înainte de Marea Unire de la Alba Iulia! |ntr-un alt articol publicat în acelaşi ziar botoşănean, Artur Enăşescu scria: “Mai zilele trecute, când în vraja aspiraţiilor noastre naţionale pentru care am sângerat atât, auzeam cântându-se <Ardealul ne cheamă cu inima plină de dor>, melodia aceasta atât de sugestivă, cu vorbele-i simbolice, lua în sufletul nostru accentele unei doine, care cântă jalea unui vis frumos: iar în dosul cântăreţului durerilor şi aspiraţiilor noastre vedem silueta cinică a legionarului prusac, care, cu trufia-i cunoscută, zâmbea batjocoritor”. Poetul şi gazetarul Artur Enăşescu era conştient că, prin jertfa oastaşilor noştri, destinul făcea, în sfârşit un act de dreptate, deoarece: “Am pornit un război pe baza celor mai legitime revendicări, oştile noastre s-au avântat pe plaiurile şi prin munţii Ardealului, unde, însă, vulturul negru, fără să-l fi provocat, a sărit în ajutorul pajurei austriece, rânjind de bucurie la gândul că are prilejul să strivească încă un popor…
Şi bucuria noastră e cu atât mai mare, cu cât odată cu strivirea forţei putem răspunde <chemării> Ardealului, cu care ne putem uni, fără a mai cere consimţământul diplomaţiei germane şi fără a mai comite un <şantaj> faţă de Austro-Ungaria”.
Lăsat la vatră, poetul părăseşte Botoşaniul în toamna anului 1919, pentru a colabora la revista “Luceafărul”, în care îi apăruse, deja cunoscuta “Cruce albă de mesteacăn”. |naintea plecării spre Bucureşti, Artur Enăşescu mai publică în “Junimea Moldovei de Nord”, din urbea natală, câteva poezii (din care una dedicată lui Mihai Eminescu), şi, nota bene, o “amplă recenzie” asupra debutului lui Lucian Blaga în literatură cu “Poemele luminii” şi “Pietre pentru templul meu”, după cum consemnează Mihail Strajă în prefaţa ediţiei deja amintite. Pentru cei ce nu ştiu, precizăm că poetul-filozof Artur Enăşescu şi-a luat diploma de bacalaureat abia la vârsta de 24 de ani, adică în anul 1913. |n pofida acestui lucru, el a audiat, atât la Paris (1911-1912), cât şi la Bucureşti (1915-1916) cursuri la filosofie. Iată cum îl descrie T. Vianu în “Umbra poetului”:“… un tânăr înalt, cu apărenţă îngrijită şi plăcută, ceva mai vârstnic decât colegii lui, şi bucurându-se în ochii acestora de prestigiul pe care î-l dădeau colaborările sale la <Convorbiri literare> şi <Flacăra>. Că poetul aborda cu îndrăzneală şi critica literară nu e de mirare (vezi cazul volumelor lui Lucian Blaga), din moment ce acelaşi Tudor Vianu nu se sfieşte să scrie: “Eminescu stabilise pentru conştiinţa contemporanilor şi urmaşilor tipul poetului-filosof, pe care îl ilustrase pe rând după marele înaintaş, D. Nanu răzleţit de grup, P. Cerna, mort de curând, şi poate şi alţii. Erau semne că succesorul tuturor acestora, în noua generaţie, va fi Artur Enăşescu”. Din nefericire, destinul literar al acestui posibil “poet-filosof” a fost deturnat de o boală a cărei sorginte e greu de definit, deşi e uşor de imaginat. Din ce în ce mai taciturn şi însingurat, deveniut “rebel fără cauză”, Artur Enăşescu îşi înscrie, an de an, creaţia sa pe traiectoria unei curbe descendente. Asta nu înseamnă că poezia sa din perioada 1920-1927 ar fi una lipsită de valoare. Ceea ce supunem atenţiei este doar constatarea că între “poetul-filosof” moştenitor al marelui său concitadin, Mihai Eminescu, cum îl văzuse Tudor Vianu şi cel care avea să se stingă, în cea mai neagră mizerie, în iarna anului 1942, este o mare diferenţă! Revenim, totuşi, arătând că nu este vina poetului-boem (damnat?) că Tudor Vianu îi croise aripi de geniu, când el era doar un Icar cu aripi de ceară! Această amară constatare nu-i scade totuşi, cu nimic din valoarea poeziei sale pline de candoare şi gingăşie şi nici a gazetarului înregimentat cu toată fiinţa sa în marea bătălie întru dreptatea neamului său pentru afirmarea deplină a acestuia în lume. Că destinul a fost mai mult decât vitreg cu el este în afara oricărui dubiu. Semnele nefaste ale acestuia ne sunt relevate şi de câteva “date” asupra cărora încercăm să vă reţinem atenţia. Artur Enăşescu se naşte în anul morţii lui Mihai Eminescu – 1889 şi în acelaşi perimetru spiritual – Botoşani. Este captivat de filosofie şi poezie, studiul organizat lăsându-l altora! Moştenitor al unor morbidităţi ancestrale (probabil) îşi va trăi, după 1920, viaţa mai mult în imaginaţie. Treptat, devine poetul vagabond, damnat, pentru ca în 1933, adică exact la o jumătate de veac de când Eminescu avea să cunoască “marea criză” (iunie 1883), Artur Enăşescu să fie, după cum spunea Eugen Jebeleanu, “o cameră goală, în care nu mai bate niciun ceas”.
|ntr-un emoţionant “Recviem pentru umbra poetului”, Radu Boureanu avea să spună despre acest destin literar insolit: “O trestie umană clătinată de nesiguranţa vieţii. O trestie umană clătinată de destin (…) aplecându-i capul pe umărul potrivnic (…) pregătindu-se parcă mereu să-l uşureze sabiei destinului, să-i reteze firul plăpând al vieţii”. Va muri, totuşi, credem noi, răpus nu doar de boală, ci, în primul rând de sărăcia cumplită în care s-a zbătut, într-o lume plină de insensibilităţi. Destinul său tragic, ca şi al altor poeţi ai neamului, invită la reflecţie, pentru că istoria, fără a ne întreba şi fără “menajamente”, are prostul obicei de a se repeta.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române