Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895.
Viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară zi de zi şi oră de oră sub semnul marelui dramaturg. Suntem în anul „Caragiale” nu doar ca eveniment al istoriei literare, ci şi a trăirilor noastre cotidiene. Puţini sunt scriitorii a căror operă să conţină atât adevăr de viaţă precum este opera lui nenea Iancu. Buzăul se numără printre puţinele oraşe în care I.L.Caragiale a investit speranţa unei împliniri materiale, concesionând restaurantul Gării Buzău între 1894-1895.Deşi a dat un răsunător faliment- Buzăul îi păstrează vie amintirea prin conferinţele sale celebre despre „Prostia omenească”! Şi, slavă Domnului, exemple erau destule şi atunci ca şi acum. Scriind cartea „Caragiale-comersant la Buzău”, am sperat ca buzoienii, şi nu doar ei, îl vor aplauda pe hâtrul ploieştean când plin de humor, dar şi de tristeţe, ne trimite urarea „Bravos naţiune, halal să-ţi fie!”. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!
Trădare din partea cui?, mă veţi întreba. În niciun caz din partea neinspiratului „comersant” din Gara Buzău, drept dovadă că astăzi, în viermuiala noastră politică, opera lui este mai actuală ca oricând!
Supunem atenţiei cititorilor noştri aprecierile unor istorici literari şi critici asupra cărţii „Caragiale- comersant la Buzău”.
În amintirea Suzanei Gâdea
C. STĂNESCU
O pasionantă carte-document despre „cariera” lui I.L. Caragiale de comersant la Buzău scrie dl. Nicolae Peneş, cercetător buzoian din armata de neobosiţi „vânători” ce adulmecă urmele unui scriitor cu o acută conştiinţă a precarităţii, care şi-a trăit viaţa ca pe un perpetuu exil, împins de un „nomadism” ancestral să nu se simtă bine nicăieri. În recomandarea pe care i-o face, prozatorul D. R. Popescu e de părere că autorul „are meritul de a ne fi propus un Caragiale contemporan cu noi, scârbit până în prăsele de mitocanii boieriţi”. E drept că asistăm azi, pe plan naţional, la o invazie a „mitocanilor boieriţi”, dar mi se pare îndoielnic că marele dramaturg ar fi fost chiar „scârbit până în prăsele” de aceşti „întreprinzători mici şi mijlocii”, măcar din pricină că lor le datorează, în parte, gloria operei lui! I-a iubit şi i-a urât în aceeaşi măsură, iar mărturisirea pe care o face la un moment dat, „Mă, eu sunt negustor vechi”, ne lasă să întrevedem chiar sentimentul unei confraternităţi oarecum „paterne” cu „mitocanii boieriţi”, „negustor vechi” vrea să zică nu numai că „dramaturgul are în ascendenţa sa negustori de bumbac şi băcănii” (G. Călinescu), dar şi pentru insaţiabilul Caragiale negustoria va fi fost prilejul unei nesfârşite excursii stând pe loc, iar cârciuma – un succedaneu al acestei „călătorii” silind lumea să-i defileze pe dinainte. Aş socoti, de aceea, că meritul principal al autorului volumului amintit, mai modest dar mai sigur, constă în strângerea datelor capabile să elucideze un episod ceţos din viaţa lui I.L. Caragiale, anume, cel cuprins între 15 noiembrie 1894 şi noiembrie 1895, interval când şi-a încercat „norocul” concesionând restaurantul gării din Buzău după ce mai „falimentase” berăria din Gabroveni (1893) şi „Berăria Academică, Bene Bibenti” din Bucureşti. Pe urmele altor doi cercetători locali, preotul Gabriel Cocora şi bibliotecarul Emil Niculescu, dl. Nicolae Peneş ia la mână „hrisoavele” locale, colecţiile ziarelor buzoiene din respectiva epocă stabilind cu precizie că „placa comemorativă” aşezată în 1958 de oficialităţile locale pe casa situată vizavi de gară conţine un înscris eronat, menţionând anii 1894-1896.
Perioada exactă a şederii lui Caragiale la Buzău, arată N. Peneş, e situată între noiembrie 1984 şi noiembrie 1895: ca de obicei în prodigioasa de comersant a dramaturgului – anul şi falimentul! Aşadar, putem zice că după „lupte seculare” ce au durat un secol, trecerea lui Caragiale prin restaurantul gării din Buzău este acum definitiv elucidată. Beneficiarii acestei înduioşătoare şi meritorii fapte culturale sunt, fireşte, istoria literară, dar şi onoarea urbei a cărei bibliotecă judeţeană, „marcând 100 de ani de la trecerea genialului comersant prin Buzău” a decis, scrupuloasă, corectarea erorii de pe „placa comemorativă”. Zeflemist cum îl ştim, Radu Cosaşu n-a scăpat ocazia să „răstălmăcească” lucrurile, întorcându-le ca la… Ploieşti:
„Tot pentru istorie – scrie el -, în oraşul Buzău (vezi Urmuz!) s-au aniversat, dacă nu chiar sărbătorit, 100 de ani de la falimentarea Berăriei Gării, al cărei patron a fost cel mai mare dramaturg al ţării, I.L. Caragiale (…) Trebuie cercetat în ce ţară se mai aniversează falimentele; până acum nu ştiu decât un grup de amici bucureşteni care sărbătoreau, an de an, de când unul dintre ei nu mai luase o carte în mână”. Ironia e considerată de Nicolae Peneş, „bizară şi inoportună”, uitând pe semne, dintr-un sentimentalism altminteri demn de toată stima, că fără zeflemea I.L. Caragiale rămâne tocmai bun de împăiat în Muzeul Academiei. Trecând însă peste asemenea emoţionante semne de „patriotism local”, trebuie să spun că volumaşul d-lui Peneş este delectabil, autorul având buna inspiraţie de a „reconstitui” târgul Buzău din presa vremii şi mărturiile contemporanilor lui Caragiale, între prietenii căruia s-a numărat şi vestitul Leonida Condeescu, primarul Mizilului, cel care va ajunge în audienţă la regele Carol pentru a obţine, spre faima târgului ce-l va inspira şi, mai târziu, pe Geo Bogza, „oprirea berlinezului” în gara Mizil şi staţionarea tot aici a regimentului 32 Mircea! În fine, trec peste „polemica”absolut neînţelegătoare cu eseul politic al lui Mircea Iorgulescu („Marea trăncăneală”) ca şi peste entuziasmul stimabil, dar nefundat al autorului stârnit de interpretarea creştină, genial-ridicolă a „Scrisorii pierdute” de către sclipitorul, mereu surprinzătorul Nicolae Steinhardt, spre a mă opri asupra unei informaţii senzaţionale, care îmi era până acum necunoscută. Ajuns patron al restaurantului gării Buzău – dever mare! – Caragiale avea trebuinţă de un om de nădejde, un „tejghetar” cinstit care să-l aprovizioneze ritmic şi să nu-l înşele la cântar. Acesta fu un oarecare Ştefan Stănescu: „Omul de încredere al lui Caragiale în respectiva afacere şi care se ocupa de aprovizionarea restaurantului – scrie Nicolae Peneş – nu era nimeni altul decât tatăl viitorului ministru al Culturii din anii premergători Revoluţiei din decembrie 1989, prof. univ. Suzana Gâdea!”. Tejghetarul avea pe atunci 19 ani, s-a purtat bine (!) cu Caragiale, care i-a şi dat la plecarea în cătănie, un certificat de „bună purtare”, a trăit până la 90 de ani, într-o casă modestă, cu un stejar enorm în curte, dovadă că până aici se întindea cândva renumitul Codru al Vlăsiei. Viitorul ministru, Suzana Gâdea, fiica bunului „tejghetar” al lui Caragiale, s-a „ocupat”ea însăşi mulţi ani după aceea, de „colegii” lui Caragiale din România socialistă, nu ştiu cât rău a făcut, pe seama ei se spuneau bancuri, circulau mici „legende” (se prefăcea că doarme în prezidii ţinându-şi însă treaz „ochiul din ceafă”, îl „chema” la ordine pe … Camil Petrescu şi dădea „autografe” pe volume de Mircea Eliade etc., etc.) şi a murit anii trecuţi, uitată de lume. Dumnezeu s-o ierte pe Suzana Gâdea!