Casa de la Buzău a lui I.L. Caragiale
Se cuvine să revenim asupra cărţii lui Nicolae Peneş, cărturar buzoian care scrie cu predilecţie despre aşa-zisa perioadă buzoiană a lui I.L.Caragiale, mai ales că nu avem prilejul să semnalăm o preocupare tipografică deosebită în acest an jubiliar. Faţă de anul anterior consacrat lui Eminescu, an când au fost publicate cărţi de valoare, s-au desfăşurat campanii în presa de specialitate, au avut loc festivăţi de premiere etc., putem spune că „anul Caragiale” a fost de-a dreptul anemic, sărac.
Casa de la Buzău a lui I.L. Caragiale
Se cuvine să revenim asupra cărţii lui Nicolae Peneş, cărturar buzoian care scrie cu predilecţie despre aşa-zisa perioadă buzoiană a lui I.L.Caragiale, mai ales că nu avem prilejul să semnalăm o preocupare tipografică deosebită în acest an jubiliar. Faţă de anul anterior consacrat lui Eminescu, an când au fost publicate cărţi de valoare, s-au desfăşurat campanii în presa de specialitate, au avut loc festivăţi de premiere etc., putem spune că „anul Caragiale” a fost de-a dreptul anemic, sărac.Poate cineva „de sus” o fi decis ca lucrurile să meargă de la sine, fără nicio intenţie pregătitoare, pentru ca, vezi Doamne, să nu răsară iarăşi senzaţia de festivism. Proastă decizie şi păguboasă pentru cultură. Se refuză în văzul lumii acceptarea unui fapt elementar: cultura nu vine de la sine. Ca să devină fenomen general, de nivel calitativ înalt, vie şi eficientă în conştiinţa colectivităţilor, se cer eforturi uriaşe, energie umană, organizare sistematică. Nicăieri în lume nu se gândeşte altfel. Un stat puternic, aşezat pe baze moderne (precum este Franţa) îşi face un titlu de glorie în a investi miliarde pentru francofonie. La fel procedează englezii pentru promovarea culturii lor în lume, ruşii, spaniolii, grecii. Noi nici nu suntem capabili să-i pomenim pe oamenii noştri de seamă. Dacă o instituţie îndrăzneşte să pună în faptă un act comemorativ, o face cu timiditate, de teama miticilor politici. Să preluăm ce este bun de la rudele bogate în comunitatea europeană. Altfel, ne sufocă buruienile.
Iată de ce o carte, modestă în fond, ca aceea a lui Nicolae Peneş, intitulată „Caragiale, comersant la Buzău”, reprezintă un prilej de meditaţie. De altfel, la Buzău s-a conturat un curent mai larg de preocupări caragialiene. A început cu cercetările lui Gabriel Cocora (Tipar şi cărturari, 1977) şi a continuat cu Emil Niculescu (Tot despre Caragiale), cu Alexandru Oproescu şi Marcela Chiriţă, care editează volumul I.L. Caragiale şi Buzăul în seria „Studii şi cercetări de istorie literară”. Toate sunt lucrări documentaristice, de bibliotecă şi de arhivă, necesare istoricului literar decis să întreprindă o cercetare mai întinsă.
Caracter documentaristic are şi „Caragiale, comersant la Buzău”, de Nicolae Peneş. Autorul pune în circulaţie materiale puţin cunoscute, face reconstituire de atmosferă buzoiană, corespunzătoare scurtei perioade cât a stat dramaturgul acolo, corectează date biografice strecurate eronat în istoriile literare. Cititorul poate afla, de pildă, pentru ce autorul piesei „O scrisoare pierdută” a ales Buzăul pentru efemerele lui afaceri comerciale. Colonia greacă de la Buzău, ni se spune, era foarte puternică. Avea reprezentanţi cu funcţii înalte în administraţia locală, dispunea de proprietăţi mari în oraş şi în judeţ, iar scriitorul se înrudea cu unii dintre cei mai de frunte bogătaşi. Se aflau la mijloc, prin urmare, interese de familie şi de avere. Aşa se explică de ce Buzăul continua să fie frecventat şi după ce a fost încheiată afacerea păguboasă din gară. Practic, scriitorul devenise, pentru moment, om al locului. Legase prietenii cu primarii, cu oamenii de presă, din învăţământ sau din rândul clerului, astfel, că i s-a reţinut prezenţa la manifestări culturale şi la întruniri politice de oarecare răsunet în viaţa partidelor. O fată, Ecaterina (Tuşchi), a fost botezată la Mănăstirea Banu, ctitorie grecească de câteva sute de ani.
Un aspect interesant priveşte secvenţa politică a vieţii scriitorului, problemă în general cunoscută, dar tratată aici cu mai multă consistenţă şi susţinere documentaristică. Sunt anii în care dramaturgul, pus mereu pe fapte nefinalizate, se decide să facă politică militantă. Se înscrie în partidul de direcţie conservatoare al lui Gheorghe Panu, fost junimist şi apoi antijunimist, căruia Caragiale îi trimite o scrisoare entuziastă şi plină de laude: în scurtă vreme, se adresează cu aceeaşi gălăgioasă dăruire lui Take Ionescu, oferindu-şi serviciile pentru partidul acestuia. Fireşte, uzează de o variantă a aceleiaşi scrisori. Caragiale îşi urma şeful în toate campanile electorale şi ţinea discursuri atractive, bine jucate, dând impresia că intră în atmosfera propriilor piese de teatru.
De reţinut două teme pe care le provoacă Nicolae Peneş în contextul discuţiilor de natură politică. Una se referă la un schimb de scrisori dintre Al. Vlahuţă şI I.L. Caragiale în legătură cu oportunitatea scriitorului în viaţa politică. Primul înclină să creadă că artistul îşi pierde atributele proprii dacă se supune unor interese efemere de grup; Caragiale, în opoziţie, crede că artistul este chiar dator să intre în arenă pentru că bătălia îl întăreşte şi-i sporeşte gloria personală. Se avea în vedere pe sine, ca unul care se afla în campanie, de unde şi incapacitatea de obiectivare. Propria lui experienţă i-a confirmat teoria. De altfel, istoria literară arată adesea că amestecul în politică a avut urmări dezastruoase pentru destinul scrisului. Literatura actuală de la noi o confirmă pe deplin. A doua problemă de interes pune în discuţie conflictul mocnit dintre Take Ionescu şi Carol I. Cred că Nicolae Peneş are dreptate: bătrânul rege devenise excesiv de prudent şi de conservator şi se temea să nu-i scape situaţia de sub control: să nu mai poată manevra partidele, cum se obişnuise.
Interpretarea pe care o dă N. Steinhardt „Scrisorii pierdute” nu mi se pare acceptabilă pe de-a întregul. Acolo sunt aplicate câteva principii şi concepte religioase (milă, iertare, bunătate) care, la o adică, se verifică în multe opere literare. O asemenea lectură e de înţeles la un monah care nu-şi permite să creadă că făptura lui Dumnezeu ar fi iremediabil pierdută. Dar nu poate fi considerat un exerciţiu de interes ştiinţific să numeri de câte ori a plâns Caragiale ori s-a jucat cu copiii pe stradă, pentru a susţine că era un om bun şi iertător, cum procedează Nicolae Peneş. De altfel, dramaturgul s-a exprimat hotărât: „îi urăsc!”. De aceea notele critice la adresa lui G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Mircea Iorgulescu mi se par inutile, după cum neinspirată este folosirea sistematică a unor formule epitetice ca moftangiul, ghiduşul, pişicherul, berarul, grecul, musiu, al dracului Mitică, haimanaua din Ploieşti, nenea Iancu, pezevenghiul ploieştean. Toate acestea repetate îl „demitizează” pe I.L. Caragiale. Chiar mai mult.
Conchid: cartea lui Nicolae Peneş,„Caragiale comersant la Buzău” este o cercetare de care istoria literară va trebui să ţină seama.
P.S. De câte ori cobor în Gara Buzău, mă uit cu întristare la casa în care a locuit I.C. Caragiale. A devenit cârciumă murdară, de cea mai joasă condiţie. Nu înţeleg de ce administraţia locală nu a găsit cu cale să dea clădirii, care încă se menţine binişor, o altă destinaţie; ca o cinstire a scriitorului, în acest an jubilar. Sper să se găsească, şi încă repede, un om mai cu inimă şi interes pentru cultură. Dacă nemţii, să spunem, ar avea la dispoziţie casa unui scriitor de asemenea faimă, ar transforma-o într-un punct turistic demn de circuit internaţional, ceea ce ar creşte prestigiul oraşului.
Un episod din viaţa lui Caragiale
Sultana CRAIA
Cercetarea arhivelor şi a vechilor periodice n-a încetat să aducă noi informaţii despre trecutul nostru cultural. S-ar putea crede că despre Caragiale, scriitor atât de cunoscut, nu mai era nimic nou de aflat. Şi, totuşi, reconstituirea perioadei în care „nenea Iancu” a locuit şi a încercat să facă oarece comerţ la Buzău, realizată de Nicolae Peneş, dovedeşte că încă mai există destule detalii ignorate. Volumul „Caragiale, comersant la Buzău” este, după declaraţia autorului, „o contribuţie la cunoaşterea unor aspecte mai puţin comentate din viaţa lui I.L.Caragiale”.
Coroborând informaţiile culese din documente de arhivă, memorii, presă veche, Nicolae Peneş reconstituie încercările dramaturgului de a-şi întreţine familia şi de a prospera prin activităţi comerciale, de obicei păguboase. Eşecurile repetate au contribuit de altfel la convingerea sa că este urmărit de nenoroc. Mărturiile contemporanilor întregesc portretul atât de contradictoriu şi de controversat al lui Ion Luca Caragiale. Carte – document, atentă la amănunte, volumul nu rămâne totuşi la factologia pură. Descoperirile sunt integrate într-un demers de reconstituire şi interpretare, redactat cu umorul necesar în cazul marelui umorist. Este o carte vie, ce se citeşte cu plăcere şi relevă ambianţa politică şi socială a vremii. Caragiale negustor fără profit, Caragiale şi politica, spiritul caragialesc, toate aceste componente ale structurii volumului contribuie la o mai nuanţată încercare de înţelegere a acestui autor şi personajal istoriei literaturii române. Textul, documentat şi comprehensiv, este însoţit de note bibliografice ce dau măsura efortului de cercetare şi de o iconografie reprezentativă pentru atmosfera epocii, la Buzău, şi ambianţa de familie în care a trăit Caragiale la Buzău şi Berlin.