Sunt scriitori pentru care istoria literară va găsi mereu încă ceva de spus, de „dezvăluit”, de „analizat”, „de povestit”. Caragiale este, fără îndoială, unul dintre aceştia.
Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui, în 2002, a dus, printre altele, şi la publicarea la editura Timpul din Iaşi a unui volum interesant, „Caragiale în Iaşii Junimii”, semnat de Olga Rusu, Dan Jumară, Ion Mitican, Ştefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc.
Sunt scriitori pentru care istoria literară va găsi mereu încă ceva de spus, de „dezvăluit”, de „analizat”, „de povestit”. Caragiale este, fără îndoială, unul dintre aceştia.
Aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui, în 2002, a dus, printre altele, şi la publicarea la editura Timpul din Iaşi a unui volum interesant, „Caragiale în Iaşii Junimii”, semnat de Olga Rusu, Dan Jumară, Ion Mitican, Ştefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc.
Un alt volum dedicat lui Caragiale este şi cel semnat de Nicolae Peneş, „I.L. Caragiale comersant la Buzău”, apărut la Editura Evenimentul Românesc Group. Autorul încearcă, dincolo de diversele explicaţii ale motivelor pentru care dramaturgul a ales Buzăul ca loc de ”<chiverniseală> prin comerţ>, şi „o integrare a omului de spirit I.L. Caragiale în mişcarea culturală a urbei Buzăului la sfârşitul secolului trecut”, o privire asupra activităţii omului politic – „integrat Partidului Conservator al lui Take Ionescu, într-o ultimă încercare de a obţine fotoliul de parlamentar”, dar şi „o necesară recitire şi redescoperire a omului şi dramaturgului Caragiale”.
Volumul este structurat în: Cuvânt înainte, Din partea autorului, Caragiale negustor în Gara Buzău, Politică şi… delicatese (o privire asupra lui Caragiale „faţă cu politica”), Caragiale şi lumea sufletului românesc, Caragiale în amintirea buzoienilor (în care autorul selectează şi o serie de opinii din presa vremii), Note, Bibliografie selectivă, Referinţe critice, Iconografie).
Caragiale negustor în Gara Buzău s-a dorit, într-o anume măsură, dincolo de zugrăvirea unui peisaj de epocă, şi un fel de pledoarie pro-Caragiale, respingerea unor etichetări ale omului şi scriitorului, pe care Nicolae Peneş le consideră nedrepte. |n fond, subliniază autorul, „dincolo de orice etichetare, Caragiale a fost un om cu bucurii şi necazuri, cu aspiraţii şi neîmpliniri, generos, şi uneori ranchiunos, umil si măreţ, grav şi pişicher, mucalit si profund, sincer şi machiavelic”. (p.67). Astfel, din documentele vremii, dar şi după studiul unor lucrări de referinţă (George Călinescu, Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu, Nicolae Iorga, Gabriel Cocora, dar mai ales Nicolae Steinhardt) autorul alege ce consideră necesar pentru o conturare cât mai corectă a unui nou „portret” Caragiale.
Nicolae Peneş îşi structurează demersul şi pe o analiză socio-politico-economică a Buzăului aşa cum era în toamna lui 1894, dar şi a personajelor cu care a venit în contact Caragiale, conform mărturiilor pe care le-a avut la dispoziţie, „portretul” dramaturgului fiind „amplasat”, astfel, într-un destul de amplu peisaj de epocă, printre contemporani. Caragiale, scrie Nicolae Peneş, nu a ales întâmplător Buzăul, ci „ajutat” şi de faptul că era coproprietar al unei moşii din acest judeţ, comuna Cătina, primită ca dotă de soţia sa, Alexandrina Burelly (p. 35-36), dar, poate, şi de numărul „ridicat” al „grecilor stabiliţi în oraş şi în împrejurimi” (p. 39).
Autorul alege să pornească în conturarea /argumentarea elementelor acestui peisaj, care îi va permite cititorului să tragă propriile concluzii vizavi de eşecul financiar al demersurilor „comersantului” Caragiale în Buzău, dar şi în alte „întreprinderi” ale acestuia (inclusiv literare – aminteşte, în acest sens, lovitura dată de B.P. Hasdeu, ca „raportor”, în şedinţa Academiei din 14 aprilie 1891, care duce la refuzarea premiului pentru opera teatrală, pe care dramaturgul o suportă cu greu), nu numai de la orgoliul lui „nenea Iancu” ci, poate, mai ales axându-se pe dezamăgirile de tot felul – din mediul literar, politic ş.a. E drept că „năpăstuit de politică şi de politicieni a fost cu vârf şi îndesat” (p. 32). Autorul se fereşte de capcana zugrăvirii unui portret de „victimă” sau exclusiv laudativ. |n încercarea de a fi cât mai obiectiv, afirmă că „nestatornicia (fără a-i da însă conotaţii „grave” – subliniază N.P.)… a fost una din trăsăturile firii dramaturgului”. |nsă a fost „un <om sucit> doar în aparenţă”, pentru că, în fapt, „viaţa lui a fost o veşnică goană după acel <altceva>” – p. 32-33. Şi, mai mult, având „în el patima <gâlcevii>… şi-a întunecat relaţiile până şi cu oamenii pe care i-a iubit şi i-a preţuit cel mai mult: Eminescu şi Titu Maiorescu” (p.34). Nicolae Peneş apelează şi la un citat, cu nuanţe mai puţin luminoase despre Caragiale, din Şerban Cioculescu: „Crud până la neomenie, slobod până la ingratitudine, neruşinat până la cinism… demonic… Cunoştea pe oameni, îi dispreţuia şi ştia să-i joace pe degete… Nu era un melancolic, cum îl socoteau Vlahuţă, Delavrancea şi Goga… Era un egoist şi un epicurean… Prietenii simţeau că… este cameleonic.” (p.82).
Şi în ce priveşte modul de a face politică Caragiale este privit într-o manieră personală, înregimentarea în „clubul radical” fiind, în viziunea autorului, pasul pe care îl face dramaturgul din dorinţa de a deveni un „actor” al vieţii politice.
Anul 1894, ales de autor, argumentat, mai important probabil pentru oraş decât în viaţa dramaturgului, este recreionat pas cu pas ca o călătorie „altfel” prin viaţa acestuia, pornind şi de la aceea că „trecerea, aparent efemeră, a lui Caragiale prin urbea Buzăului a lăsat, totuşi, urme adânci. Poate că una dintre cele mai importante concluzii, legată de trecerea lui Caragiale pe acele locuri, din punctul de vedere al localnicilor mai ales, după cum pare să lase să se înţeleagă Nicolae Peneş, este că „buzoienii… l-au privit şi preţuit ca pe unul de-ai lor”. (p.107).
Unele opinii ale autorului diferă de ale altora care s-au aplecat asupra vieţii lui Caragiale, asupra caracterului/felului său de a fi, cu mai multă sau mai puţină toleranţă. |n apărarea lui Caragiale – omul Nicolae Peneş citează adesea, mai ales, din Steinhardt.
Caragiale şi lumea sufletului românesc, în care autorul apelează, ca dealtfel pe aproape întreg cuprinsul volumului, şi la colajul de citate (cele mai cuprinzătoare fiind, cum am amintit, din Nicolae Steinhardt, dar şi din alţi autori, precum Gabriel Cocora), este şi un alt fel de a-l caracteriza pe dramaturgul a cărui Scrisoare pierdută, în viziunea Monahului de la Rohia, „reprezintă una din marile creaţii ale umanităţii sub aspect estetic şi etic, adânc înfiptă în creştinismul cel mai curat şi mai practic” (p.107).
Poate că autorul nu şi-a dorit să scrie, neapărat, o carte fundamentală despre Caragiale, dar lucrarea de faţă ajută la întregirea portretului său, luminând mai bine aspecte mai puţin cunoscute, poate, nu doar publicului larg. Despre luminile şi umbrele, citatele şi judecăţile pe care le-a folosit pentru a-l creiona pe Caragiale pot fi, evident, discuţii diverse. Dar, una peste alta, este o carte documentară, scrisă cu aplecare spre amănunt, dar şi cu umor, cu atenţie la atmosfera epocii, menită să releve încă un mod de a privi/portretiza unul dintre personajele cele mai interesante ale istoriei literaturii noastre.