* Nefericitul hoinar brăilean
În martie 1928, la Odessa, Panait Istrati consemna: „Am aderat la socialism, nu din cauza unor argumente teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viaţă, pe care o voiesc mai frumoasă, mai umanizată. Am aderat nu ca să-i cer mărirea salariului şi puţin mai multă libertate, ci pentru a-mi reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui. Neîntâlnind solidaritatea necesară acestei realizări şi nevrând să împart tristul destin al clasei mele, mi-am făcut propria revoluţie”.
* Nefericitul hoinar brăilean
În martie 1928, la Odessa, Panait Istrati consemna: „Am aderat la socialism, nu din cauza unor argumente teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viaţă, pe care o voiesc mai frumoasă, mai umanizată. Am aderat nu ca să-i cer mărirea salariului şi puţin mai multă libertate, ci pentru a-mi reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui. Neîntâlnind solidaritatea necesară acestei realizări şi nevrând să împart tristul destin al clasei mele, mi-am făcut propria revoluţie”.Toate acestea le spunea după ce fusese expulzat din Grecia, deci avem toate motivele să-l credem pe Panait Istrati atunci când afirmă că „mi-am făcut propria revoluţie”. După noi, el n-a fost comunist, cum pe nedrept a fost catalogat în acei ani, ci mai degrabă un idealist incurabil, care credea cu frenezie în dreptate, umanitate! Dar, cea de-a doua vizită în URSS, după cum se ştie, va fi, pe lângă multe altele suportate în viaţă, cea mai amară deziluzie!
Acum, aici, descoperă bietul idealist că lumea căreia îi ridicase atâtea osanale, „marea ţară a fericirii şi libertăţii popoarelor” este, în fond, cea mai sinistră închisoare. Fără a fi troţkist, el considerase, totuşi, opoziţia acestora în sânul partidului bolşevic, drept „rezerva de aur a revoluţiei ruse”, dar „PanaitIstrati, scrie Mihai Ungheanu, nu era la curent cu eşecul troţkist când a venit în URSS. În ianuarie 1928, Troţki a fost deportat la Alma-Ata, unde a stat un an. Tot acum este deportat şi Cristian Rakovski, pe care îl întâlneşte Istrati pe undeva prin Tataria (…). să nu uităm, precizează criticul, că autorul <Spovedaniei pentru învinşi> fusese bun prieten cu C. Rakovski şi că acesta îl adusese de fapt în URSS. Iar Rakovski era bun prieten cu Troţki. Sufletul de răzvrătit al lui Istrati a intrat în rezonanţă faţă de politica stalinistă, a căluşului în gură”. Dar problema Troţki-Rakovski nu era decât una din cauzele care au dinamitat conştiinţa acestuia, în urma căreia va scrie teribila „spovedanie” împotriva URSS! Intervenţia sa în favoarea „Rusakovilor”, neluată în seamă de oficialii sovietici, l-a convins că el nu-i decât un Don Quijote în luptă cu morile de vânt! Aşa a apărut această “Spovedanie pentru învinşi”, primul şi cel mai concludent cap de acuzare împotriva a ceea ce se credea a fi fericirea popoarelor, comunismul!
Revenit în Franţa după coşmarul trăit, adus cu picioarele pe pământ de cruda realitate din Rusia bolşevizată, el se „spovedeşte” pe nerăsuflate lumii! Spovedania lui va fi, însă, începutul sfârşitului!
Pentru faptul de a se fi ridicat împotriva Moscovei, „prietenii importanţi îi întorc spatele. Panait Istrati este îmbrăcat de sus şi până jos în etichetele pe care i le-a stabilit presa kominternistă. Nu mai este democrat, ci antidemocrat, nu mai este internaţionalist, ci un antisemit, nu mai este om al stângii, ci om al dreptei, nu mai este comunist, ci fascist, nu mai este om liber, ci un agent de poliţie”, scrie criticul.
Nefericitul hoinar nu mai suportă Parisul, care i-a devenit mai mult decât ostil, iar la întoarcerea definitivă în România (1930), „nu găseşte audienţă nicăieri”. Aşa ajunge, mereu peregrinul brăilean, în coloanele revistei „Cruciada Românismului”, scrisă de doi tineri gazetari de talent, Mihai Stelescu şi Alexandru Talex. Începutul acestei colaborări este destul de târziu (22 noiembrie 1934), adică după patru ani de la înapoierea în ţară şi cu cinci luni înainte de moarte!
În aceşti ani grei, tragici chiar, pentru un suflet sensibil ca al lui „Codin”, s-a bucurat de înţelegerea şi prietenia lui Mihail Sadoveanu şi a unora din confraţii de la Iaşi, în timp ce orice apropiere de „Adevărul” şi „Dimineaţa” se soldează cu eşecuri, deoarece, pentru ei, Panait Istrati era un tip compromis! Singura bucurie, în aceşti ani grei, este gestul „României literare” de a-i închina un număr special (1933), în care semnează scriitori de frunte ai literelor româneşti, printre care şi Liviu Rebreanu. Dar asta înseamnă prea puţin faţă de loviturile primite. „Presa de stânga din România, influenţată şi finanţată de Internaţionala a III-a, oferă mostre de subordonare la marea campanie europeană contra lui Panait Istrati”, adfirma, nu fără temei, criticul. În 1932, într-un articol intitulat „Răspuns tovarăşului Panait Istrati”, Al Sahia, „părintele” lui Bozan îl ataca dur pe „trădător”, nesfiindu-se să-i zică verde în faţă: „Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait! Îmi reamintest anii tăi de glorie, când era îndeajuns să-ţi anunţi o carte, pentru ca nenumărate edituri occidentale să năvălească cu ofertele. Şi asta datorită cui? Talentului? Să fim drepţi!… Cele două vaci grase: Rakovski şi Troţki ţi-au întins ţâţele să le sugi, cât vei voi, ca un mânz nărăvaş“. Şi, continuă Alexandru Sahia „(…) însă n-ai înţeles să preţuieşti (…). Toate bârfelile, toate ororile pe care le debitezi pe spinarea Rusiei comuniste caracterizează deznădejdile unui înfrânt”. Astfel, devine Panait Istrati, dintr-un „Gorki al Balcanilor”, „doar un cântăreţ al cârciumilor, iar întreaga lui conduită, un haimanalâc”, constată, nu fără o undă de revoltă, de amărăciune, Mihai Ungheanu. Articolul respectiv se înscrie în linia fidelităţii faţă de Moscova „(…) şi rosteşte o judecată politică echivalentă cu o condamnare”, mai spune criticul.
O „morişcă a destinului”?
Atacurile la adresa lui Panait Istrati devin tot mai corosive, mai neiertătoare. Autorul „Chirei Chiralina” şi al „Neranţulei”, al lui „Codin” sau al „Haiducilor”, cel ce dăduse cea mai răscolitoare imagine a Bărăganului, în care ciulinii alergau asemenea cailor sălbatici, devenise, după „spovedanie”, haimana cu năzuinţi de parvenire, omul căruia i-a plăcut să trăiască în crailâc, beţii, desfrâu, într-un cuvânt „decadent”! Alţii, subliniază Mihai Ungheanu, vor constata cu groază faptul că „Panait Istrati va continua să otrăvească şi după moarte anumite minţi şi spirite”, de aceea, ordinul Moscovei era clar şi ferm, TR~D~TORUL trebuie distrus până la neantizare! „Panait Istrati a trădat proletariatul, ca şi pe Romain Rolland”, se lamentează un kominternist care, spre dosebire de „haimanaua din Brăila”, a trecut de partea proletarilor, adică a URSS. Se ştie, Kominternul nu şi-a iertat tovarăşii de luptă şi idei atunci când au deviat de la linia partidului. Cu atât mai mult adversarii declaraţi! În acest context, mai mult decât dramatic pentru Panait Istrati, merită să subliniem: „Deşi om cu vederi de stânga, după cum asertează criticul, Romain Rolland s-a ţinut departe de disputa în jurul <Spovedaniei pentru învinşi>. Părerile despre carte le-a transmis prietenului său în scrisori”. În una dintre acestea, datată 28 martie 1935, adică doar cu două săptămâni înainte de moartea lui Panait Istrati, acesta avea să-l dojenească (ca să nu zic, certe!) că „s-a băgat până în gât în politică din care nu înţelege nimic”. Să fi uitat Romain Rolland că încă din 1924, Panait Istrati îşi rostea cu fermitate crezul când spunea: „Eu n-am umblat la şcoala complezenţei sociale care-şi face reputaţia distribuind surâsuri ieftine, care trăieşte din cumpăneala cuvântului şi moarte din lipsa de oxigen. Ba chiar îmi place răfuiala, am destul venin ca să mânuiesc ironia şi multă umanitate ca s-o încasez”. Şi a încasat-o cu vârf şi îndesat, fără putinţă de a se apăra! De altfel, cel care îl va lovi cel mai tare, care va deveni acuzatorul public numărul „1” în cazul „trădătorului” Panait Istrati va fi Henri Barbusse. Ce zice „procurorul umanităţii” despre Panait Istrati, se întreabă Mihai Ungheanu. Iată ce zice: Că „Panait Istrati a demascat Sovietele pentru că acestea nu i-au acordat, în continuare, o existenţă de rege, de rentier de lux”, că deplasându-se în 1929 la Lupeni pentru a scrie despre greva minerilor şi represiunea militară, haimanaua „s-a dat de partea guvernului”, aruncând vina pe sindicate. Deci, iată-l pe Istrati cumpărat de putere! Dar Barbusse nu se opreşte aici cu acuzele, spune Mihai Ungheanu, ci afirmă că în 1932 Panait Istrati ar fi cerut desfiinţarea unor sindicate muncitoreşti din România şi arestarea membrilor lor, oferind, în plus, poliţiei, informaţii ca să aresteze pe foştii prieteni politici ascunşi la Brăila. Aşa a devenit Panait Istrati „un provocator, un haiduc al siguranţei. Evident, acuzele erau rostite de o somitate europeană şi „au făcut carieră” Dar, „nimic din ceea ce afirma nu era adevărat”, spunea Mihai Ungheanu, iar gazetele cu lecţia kominternistă bine însuşită „au difuzat calomniile fără să se îngrijească să verifice ceva”. Grav bolnav, aproape muribund (articolul lui H. Barbusse a apărut pe 22 februarie 1935, în „Monde”), Panait Istrati plănuia să-l dea în judecată pe Henri Barbusse. Nu a mai apucat, întrucât pe 13 aprilie 1935, murea singur, deprimar şi sărac, el care se crezuse cândva „chiar Mesia”, după cum observa Victor Eftimiu! A fost dus la groapă „într-un car cu boi, îmbrăcat în ţesături româneşti, condus de o rudă, moş Dimi, în vârstă de 80 de ani. Mortul fiind obiectul unei curiozităţi mondene, îngropăciunea s-a făcut cu un alai fără legătură cu decedatul şi cu drama lui”, observa autorul cărţii „Panait Istrati şi Komintermul” cu amară ironie. Cel care, cu aproape zece ani în urmă, mai precis în mai 1925, spunea „sunt un învins şi voi rămâne până nu vor mai exista învinşi” – pleca din această lume nu doar învins, ci şi neantizat! Kominternul se ocupase aşa cum trebuie şi de scenariul vieţii lui Panait Istrati, dar şi de funerariile lui… Cel ce nu se considera pe sine „decât o morişcă a Destinului”, va recunoaşte în final că viaţa sa e „de un martiraj în faţa căruia ceea ce a cunoscut Christ nu e decât o pişcătură de ţânţar”.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române