În ultima parte a cărţii sale “Panait Istrati şi Kominternul”, Mihai Ungheanu aduce pe tapet avatarurile operei istratiene după ce “aliaţii” i-au făcut cadou lui Stalin ţările din sud-estul Europei, printre care şi România. Încăpută pe mâna lui “tătuca”, România va cunoaşte cea mai puternică presiune propagandistică din partea Moscovei, în primul rând prin repudierea tuturor valorilor noastre cu semnificaţie de simbol naţional.
În ultima parte a cărţii sale “Panait Istrati şi Kominternul”, Mihai Ungheanu aduce pe tapet avatarurile operei istratiene după ce “aliaţii” i-au făcut cadou lui Stalin ţările din sud-estul Europei, printre care şi România. Încăpută pe mâna lui “tătuca”, România va cunoaşte cea mai puternică presiune propagandistică din partea Moscovei, în primul rând prin repudierea tuturor valorilor noastre cu semnificaţie de simbol naţional.Marea majoritate a intelectualităţii noastre, aflată încă în viaţă la sfârşitul războiului, va fi întemniţată şi exterminată fizic şi moral, iar opera unor gânditori precum Blaga, Iorga, Mircea Eliade, Bacovia, Voiculescu şi chiar Eminescu, într-o anumită măsură, va fi trecută la index. “După război, spune criticul, când România intră în regimentul de ocupaţie sovietică, Panait Istrati ca adversar declarat şi celebru al URSS dispare din cultura şi literatura română. El va reintra, timid şi treptat, parţial şi nu integral, în circuitul literar românesc abia după moartea lui Stalin, mai exact zis, după 1956, când raportul de la Congresul al XX-lea al PCUS, citit de Hruşciov, va vorbi despre crimele stalinismului şi va condamna cultul personalităţii lui Stalin”. Kominternul va sucomba şi el, ca organizaţie politică suprastatală, scheletele modului său de gândire şi acţiune vor continua însă să coabiteze, cu noul context istoric, caracterizat printr-un anumit grad de “dezgheţ”. Condamnat “la moarte civilă şi literară” în 1929, Panait Istrati nu va fi republicat nicăieri în Occident, după război. În România, abia spre sfârşitul obsedantului deceniu, vor vedea lumina tiparului “Chira Chiralina” şi “Moş Anghel”. Printre cei care s-au ocupat de aceste prime apariţii, Mihai Ungheanu îi aminteşte pe Ion Roman, Al. Talex, dar fără a uita să precizeze că “Revendicându-i proza, comentatorii români ţin însă să se delimiteze de atitudinea faţă de URSS a autorului <Spovedanie pentru învinşi>. Se folosea, susţine pe bună dreptate criticul, teribilul procedeu după care un scriitor era rupt în două”. În această “foarfecă” a istoriei a intrat şi Mihai Eminescu, “preluat doar ca poet” dar şi atunci fără celebra sa “Doină”!
Despre criticii care l-au rupt de la mijloc pe Panait Istrati, criticul îl numeşte, în primul rând, pe Al. Piru care într-un studiu publicat în nr.2 din “Viaţa Românească” (1957) preciza că viaţa şi opera hoinarului de la Dunăre va trebui preluată cu discernământ şi în spirit critic, “fără a se trece cu vederea marile sale erori ideologice”, acea periculoasă pendulare între “extreme”. Despre celebra “Spovedanie” Al. Piru susţine, sus şi tare, că aceasta reprezintă un “lung şir de calomnii, bârfeli, cancanuri şi falsuri prezentate sub pretextul unei critici de jos, sincere şi obiective. Pare evident că autorul, impulsiv ca totdeauna, amator de scandal în jurul numelui său, şi de o moralitate şubredă a cedat unor presiuni oculte şi desigur unor oferte ispititoare pentru o vanitate nestăpânită ca a sa. Nu ne reaminteşte, oare, acest mod perfid de a-l prezenta pe Panait Istrati de “Scrisoarea” lui Alexandru Sahia, în care marelui scriitor i se aruncau în faţă cuvinte de grea ocară – “Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait!”? Sau de necrologul publicat de revista “Manifest” la 30 noiembrie 1935. În care se arăta că “Panait Istrati de odinioară a murit ca cel mai înverşunat duşman al uriaşelor plămădiri de viaţă nouă din Uniunea Sovietică, într-o atitudine care îl pune exact pe aceeaşi linie cu toate epavele emigraţiei albe aflate în slujba lui Hitler (sic!), a cercurilor militariste japoneze sau a foştilor bancheri din Moscova şi Petersburg”. (?!)
În 1958, istoricul literar Al. Oprea va avea temeritatea de a aborda “altfel” pe Panait Istrati, publicând, în “Viaţa Românească” (numerele 6-7), “Denaturări în interpretarea vieţii şi operei lui Panait Istrati”, iar în 1964, monografia “Panait Istrati” (Editura pentru literatură, Bucureşti). “Autorul, scrie Mihai Ungheanu, ştie să se folosească de conjunctură. Bibliografia lui Panait Istrati era plină de capcane politice (…). Culmea era că acest socialist portuar, intrat în lumea bună a stângii comuniste franceze şi apoi a comuniştilor de la Moscova, deci chiar în mijlocul Kominternului, ajunge să frecventeze cercuri şi publicaţii de dreapta la Bucureşti şi să-şi denunţe foştii amici partizani de idei, drept <agenţi sovietici>, când vin în România. Alexandru Oprea, asertează Mihai Ungheanu, îşi propune o dublă recuperare. El vrea să demonstreze că Panait Istrati este scriitor român, deşi a scris în franceză, şi că preluarea lui de literatura română se impune”.
Cu siguranţă, nu doar Securitatea făcea scriitorilor dosare!
A reuşit sau nu Alexandru Oprea în temerara sa încercare această recuperare, se întreabă, indirect, Mihai Ungheanu? Răspunsul este unul pozitiv. Iată ce scrie, în capitolul “Recuperarea unui anticomunist, Panait Istrati”, în legătură cu “recitirea” moştenirii literare a “haimanalei” de la Dunăre. Şi aceasta, nota bene, într-o perioadă când sabia lui Damocles era încă atât de aproape de capul temerarului întreprinzător: “Este o permanentă călătorie între Scyla şi Charibda în monografia <Panait Istrati>, pentru că autorul ei se ocupă de stalinism, de troţkism, de naţionalism, de dreapta şi de stânga, de <Spovedanie pentru învinşi>, de rolul lui Barbusse, de Kazantzakis, adică de teme politice delicate, explozive, aflate până atunci sub control exclusiv al unor directori de conştiinţe dogmatici. Monografia a apărut, dar <Spovedanie pentru învinşi> pe larg dezbătută de Alexandru Oprea, era în afara oricărei posibilităţi de apariţie. Pentru a-l impune ca autor român, Alexandru Oprea începe să editeze (1966), bilingv, o serie de: opere alese”, de Panait Istrati, în traducerea lui Eugen Barbu. Un scriitor interzis, un cetăţean al Republicii literare aruncat peste bord era reintrodus în cetate. Gestul lui Alexandru Oprea rămâne exemplar şi plin de urmări”.
După cum se ştie, una din “noutăţile” pe care le aduce în frontul literelor Alexandru Oprea despre Panait Istrati este şi “Dosarul Panait Istrati de la Siguranţa Română”, dosar ce probează, fără tăgadă, excepţionala “atenţie” de care s-a bucurat “proscrisul hoinar” din partea justiţiei statului român>
“Monografia lui Alexandru Oprea din 1964 (care va fi reeditată după o amplă revizuire în 1976 şi apoi în 1984), ca şi dosarul lui Panait Istrati de la Siguranţă, vor modifica posteritatea personalităţii lui Panait Istrati”, precizează Mihai Ungheanu, în finalul capitolului sus menţionat. În “Cuvânt introductiv” la volumul “Pentru a fi iubit pământul…”, apărut la Editura Tineretului în 1969, ce cuprinde o mare parte a confesiunilor, eseurilor şi publicisticii istratiene, Alexandru Oprea, care este şi îngrijitorul ediţiei, insistă asupra liniilor de forţă ale publicisticii istratiene, în ideea de a-l repune în drepturile fireşti şi sub acest aspect. El notează: “Publicistica întruchipează, am spus, o altă faţă a lui Panait Istrati, dar care, prin aceasta, ne ajută să dobândim o imagine mai completă şi mai adâncă asupra personalităţii sale. Ne apare un alt Istrati decât povestitorul romantic, asaltat de poezia depărtărilor, veşnic rătăcitor, cu ochii pe cer, un Istrati dârz, răzbunător, din stirpea luptătorilor, amestecat în vălmăşagul luptelor policite, arzând la flacăra credinţelor, interogaţiilor şi neîncetatelor speranţe ale secolului său. Un Istrati mult mai uman, mai aproape de noi toţi, învingând, căzând, iar învingând şi iar căzând în lupta cu omeneştile slăbiciuni ale vieţii”. Alexandru Oprea atrage atenţia că “volumul de faţă (…) furnizează argumente în plus în ceea ce priveşte elucidarea acelei probleme ce continuă să rămână deosebită: specificitatea românească a scrisului lui Panait Istrati (…). Nu încape discuţie, scrie mai departe Alexandru Oprea, că articolele sale, fără a beneficia de poezia povestirilor, dar bogate în dezlănţuiri de energii, cu distilări de arome crude ale graiului muntenesc şi ale satirei populare (…) înscrie o notă aparte în aria publicisticii militante a scriitorilor noştri dintre cele două războaie mondiale”.
Subliniind contribuţia hotărâtoare a lui Alexandru Oprea la reînscrierea lui Panait Istrati în circuitul literaturii române, considerăm ca necesar să amintim că, pentru monografia respectivă, Alexandru Oprea va primi, în anul 1965, Premiul Uniunii Scriitorilor.
În 1970, acelaşi Alexandru Oprea va îngriji, prefaţa şi va scrie notele la volumul V (“Codin”, “Mihail”) al ediţiei bilingve (româno-franceză) “Panait Istrati – Opere alese”, Editura pentru literatură, pentru ca în 1974 să îngrijească şi să scrie notele la volumul VI (“Neranţula”, “Familia Perlmutter”, “Ciulinii Bărăganului”) al ediţiei bilingve (româno-franceză) “Panait Istrati – Opere alese”, Editura Minerva, Bucureşti. Din nefericire pentru istoria noastră literară, omul care avusese curajul, încă din perioada obsedantului deceniu, să-l repună în rafturile bibliotecilor din România pe genialul hoinar de la Dunăre, va muri (ne întrebăm şi astăzi, de ce oare??) fulgerător, în noaptea de 4/5 decembrie a anului 1983. Revista “Flacăra”, a lui Adrian Păunescu, îi va acorda “IN MEMORIAM”, în ianuarie 1984, premiul pentru “devoţiunea sa faţă de valorile perene ale culturii româneşti, pe anul 1983.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române