Repunerea în drepturi a ostracizantului Istrati însemna nu doar recunoaşterea marelui său talent de scriitor, în ţara de baştină, ci şi a cutremurătoarelor adevăruri înfăţişate în “Spovedanie pentru învinşi”. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, nedreptăţitului brăilean trebuia să i se facă un “recurs” în faţa posterităţii, cu privire la gravele acuze ce-i fuseseră aduse de stânga franceză, îndeosebi kominternistului Henri Barbusse. Iată ce scrie în acest sens Mihai Ungheanu:
Repunerea în drepturi a ostracizantului Istrati însemna nu doar recunoaşterea marelui său talent de scriitor, în ţara de baştină, ci şi a cutremurătoarelor adevăruri înfăţişate în “Spovedanie pentru învinşi”. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, nedreptăţitului brăilean trebuia să i se facă un “recurs” în faţa posterităţii, cu privire la gravele acuze ce-i fuseseră aduse de stânga franceză, îndeosebi kominternistului Henri Barbusse. Iată ce scrie în acest sens Mihai Ungheanu:“Viaţa lui Panait Istrati, în înfăţişarea pe care i-a dat-o Alexandru Oprea, ni-l arată altfel decât ni l-au încondeiat gazetarii presei comuniste din Franţa şi ai presei comuniste din România, ca şi cei ai presei de dreapta române. Ficţiunile pot fi confruntate cu realităţile. Calomniile lui Henri Barbusse pot fi puse faţă-n faţă cu adevărurile din dosarul Siguranţei Române. Barbusse a afirmat că Istrati este un agent provocator al Siguranţei. Rapoartele poliţiei române ni-l arată opus acesteia. Prietenii săi din Franţa, constituţi după moartea scriitorului în <Amicii lui Panait Istrati>, au trecut la reevaluarea legăturilor acestuia cu stânga franceză, reconstituind riguros raporturile lui Panait Istrati cu H. Barbusse, cu Romain Rolland (…). Esenţialul era, consideră criticul, să se demonstreze că Panait Istrati n-a trădat şi că dreptul lui de a spune adevărul despre URSS trebuie respectat, cu atât mai mult cu cât adevărata faţă a URSS (în 1977, anul apariţiei <Caietelor Panait Istrati>, nr.1) începuse să se arate”. Aici în aceste <Caiete>, “se face argumentat procesul strângii comuniste franceze la adresa scriitorului român”, subliniază Mihai Ungheanu, în “Justiţie pentru Panait Istrati. Radiografia unei campanii mincinoase şi calomniatoare”, Al. Talex şi M. Mermoz (conducătorul Asociaţiei “Amicii lui Panait Istrati”) dau semnalul acestei bătălii pentru reabilitatea lui Istrati şi în Franţa. “Odată purificată de etichetologia kominternistă, care-l compromisese, Panait Istrati începe să fie din nou cultivat. Opera lui proscrisă o vreme este scoasă din nou în ediţii numeroase în Franţa, dar şi în Germania, în Turcia, în America Latină şi bineînţeles în România”. Punctul de sprijin a fost monografia lui Alexandru Oprea despre Panait Istrati, gest de “reconquista culturală” sau de “rezistenţă culturală la comunism” scrie Mihai Ungheanu. Această nouă viziune asupra celor afirmate cândva de neobositul hoinar în “Spovedanie pentru învinşi”, în articolele şi eseurile sale, îi determină pe cei de la “L’Humanite” să-şi facă “mea culpa”. “Pe data de 21 aprilie 1978, sub presiunea dezvăluirilor favorabile lui Panait Istrati, “L’Humanite” tipăreşte articolul “Sur le nouveau Gorki balcanique” (Asupra noului Gorki balcanic), care e o revizuire a punctelor de vedere înjurioase şi calomnioase din acelaşi ziar. I se recunosc lui Panait Istrati onestitatea şi pionieratul în a fi dezvăluit lunii întregi Rusia gulagurilor comuniste, înainte de Soljeniţîn (…). Darea la o parte a cortinei care ascundea inumanitatea sistemului comunist rus s-a făcut de către un scriitor român care şi-a apărat până în ultima clipă a vieţii gestul de independenţă faţă de reţelele Kominternului”, notează, nu fără o anume afecţiune, criticul Mihai Ungheanu, el, căruia, cu greu îi poţi smulge un zâmbet, darmite un elogiu!
Pentru a fi înţeleasă pe deplin esenţa disputei dintre H. Barbusse şi Panait Istrati, vom preciza că scriitorul francez a vizitat şi el, în mai multe rânduri, “ţara socialismului victorios”, căreia i-a închinat câteva cărţi şi mai multe articole, în replică la “Spovedania” trădătorului Panait Istrati. “A murit de altfel la Moscova, în 1935 (…), nu înainte de a-şi fi tipărit calomniosul şi decisivul articol antiistratian despre “un haiduc al siguranţei”. Henri Barbusse a fost un soldat docil al Kominternului şi a murit la datorie”, notează, nu fără sarcasm, criticul. Iată, spre edificare, câteva rânduri din acest articol plin de ură, scris de H. Barbusse, la ordinul Moscovei: “… Panait Istrati se întoarce în România, unde jurase că nu va mai pune piciorul atâta vreme cât va dăinui acest regim – şi fu primit foarte bine (Dosarul de la Siguranţă publicat de Alexandru Oprea spune cu totul altceva – n.n.).În 1929, cu ocazia marii greve de la Lupeni, Panait Istrati lua parte la ancheta guvernamentală ca trimis al ziarului “Lupta”. Călătoreşte cu anchetatorii oficiali ai guvernului şi aprobă autorităţile care ordonaseră o salvă de puşcă în mulţimea muncitoare (…) Şi nu numai pentru că Panait Istrati aprobă guvernul, dar scrie chiar că răspunderea <incidentelor> revenea sindicatului aţâţător al grevei (…). În 1932, Panait Istrati ia parte, în calitate de ziarist la congresul sindicatelor muncitoreşti unitare (…). După congres, el publică atacuri brutale împotriva sindicatelor unitare (…). Omul nostru denunţa prin articole de gazetă, pe mulţi din vechii săi tovarăşi, care trăiau în neregulă în oraşul Brăila şi juca, pe faţă, rolul de provocator (…). După aproape şase luni, Panait Istrati s-a legat oficial de un grup al Gărzii de Fier, secţiune armată, pogromistă şi teroristă, controlată şi subvenţionată de guvernul hitlerist (…). Ziarul acestui grup care este intitulat <CRUCIADA ROMÂNISMULUI> a consacrat mai multe numere lui Panait Istrati (…). Panait Istrati aparţine grupului Stelescu şi e unul dintre cei trei membri conducători (…). Este abia o lună, când într-un articol în ziarul fascist <Universul> (numărul din 19 ianuarie 1935), Panait Istrati se lega să arate că naţionalismul antisemit şi aţâţător împotriva mişcării muncitoreşti slujeşte pe drept cuvânt interesele umanităţii. Panait Istrati proclama prin urmare că toate aceste mari interese sunt pe de-a-ntregul ameninţate de un acelaşi pericol, pericolul comunist şi revoluţionar. Iată scriitorul, iată omul (…)”.
Condamnat la moarte civilă şi literară
În numărul din 16/21 martie 1935 din “Cruciara Românismului”, Panait Istrati publică articolul “Obiectivitatea presei independent-comuniste” în care, indignat, arată “de ce calomnii ordinare se servesc până şi intelectualii de calitatea unui scriitor ca Henri Barbusse, atunci când ura împotriva adversarului le întunecă mintea…”. Este mai mult decât necesar să supunem atenţiei răspunsul lui Panait Istrati la aceste calomnii care, de fapt, l-au condamnat la “moarte civilă şi literară”. În articolul mai sus menţionat, Panait Istrati scrie: “Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârşeşte prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârşeşte prin a-l tâmpi de moarte. Cazul din urmă este şi al lui Henri Barbusse. Deşi bogat, egoist şi extrem de atent la drepturile sale de autor, trăind pe picior princiar: vilă feerică cu 15.000 de metri pătraţi de teren acoperit cu pini în Estrel, pe Coasta de Azur; altă vilă de vară, la Aumont prin Lenlis, precum şi un confortabil apartament la Paris, Barbusse este totuşi un om cinstit în sensul că nu-şi vinde conştiinţa pentru bani. Dar numai în sensul acesta e cinstit. Încolo, în rând cu cel din urmă trepăduş sovietic, e capabil de toate ignomiile. Nicio laşitate nu-l sperie. Felul său de a servi comunismul se confruntă cu cel mai abject servilism, în ciuda tuturor afronturilor, vexărilor, umilirilor suferite în public la Moscova, el n-a încetat o clipă de a se fi târât la picioarele lui Stalin, şi numai ca să se poată considera discursul spiritual al comunismului în Franţa. Priviţi la felul cum minte când vorbeşte de pretinsele mele crime în România şi judecaţi singuri ce valoare mai poate avea tot ce afirmă că aş fi făcut în Rusia (în afară de ceea ce e public sau recunosc eu singur). Barem, în chestiunea Lupenilor, adevărul se află exact pe antipodul celor afirmate de el şi pentru asta soluţia <Luptei> mă dispensează de orice altă apărare. Din cele opt articole ale mele se poate vedea nu numai că n-am scos vinovaţi pe mineri (…) dar cu prilejul acelei anchete (personale, nu guvernamentale) eu am mai luat şi apărarea comuniştilor la procesul din Timişoara (…) fapt care, după propriile declaraţii ale acuzaţilor, a contribuit mult ca să le creeze o atmosferă favorabilă. Iată o infamie patentă. A doua e când inventează povestea cu participarea mea, în calitate de corespondent al unui ziar (sic), la nu ştiu ce congres al sindicatelor unitare, în 1932 (…). Dar lingăul stalinist merge şi mai departe. El afirmă că chiar aş fi cerut, prin articole scrise în <Curentul>, scoaterea din legalitate a sindicatelor unitare. De asemenea, tot în mod public aş fi comis unele delaţiuni denunţând, de la Brăila, ascunzătorile unor comunişti, foşti camarazi ai mei. Ei bine, dacă mai există un comunist cinstit în ţara asta, eu îl invit să dezgroape toate aceste crime publice ale mele de care vorbeşte nemernicul lor literat de la Paris şi să le reproducă în vreo fiţuică de şantier parazitar. (Aluzie la revista bucureşteană de origine socialistă “Şantier” – n.n.).Iar cum din nimic nu se poate face ceva, sper să nu mor până ce nu l-oi târî pe Henri Barbusse în faţa justiţiei franceze, cerându-i de astă dată să dovedească tot ce afirmă că am făcut eu în România. Căci despre ce am făcut eu în Rusia, tot e uşor de dovedit când mijloacele de defăimare îi stau la dispoziţie”. Ca o ironie a soartei cei doi “foşti” prieteni întru ideal comunist, şi care ceruseră, cândva, amândoi, să fi îngropaţi în “ţara fericirii – URSS”, vor muri amândoi în acelaşi an 1935!
Singura mare diferenţă va fi aceea că Henri Barbusse va fi îngropat la Moscova, conform dorinţei lui testamentare, iar Panait Istrati în pământul ţării pe care l-a iubit cu tot sufletul său de nobil vagabond. Deci, putem conchide şi noi, ca şi criticul Mihai Ungheanu că: “Alexandru Oprea a redeschis <Cazul Panait Istrati> din toate punctele de vedere. Demersul său se îndreaptă în egală măsură împotriva oamenilor Kominternului care l-au asasinat moral, împotriva scriitorilor români care nu l-au înţeles, împotriva interdicţiei de a se vorbi despre <Spovedanie pentru învinşi>, împotriva catalogării lui Panait Istrati ca scriitor francez şi scriitor exotic. Un capitol special îl constituie polemica biografului şi analistului lui Panait Istrati cu cei care l-au exclus pe Panait Istrati din literatura română (…). Reconquista culturală întreprinsă de Alexandru Oprea şi-a atins scopul. Ea a deschis drumul în România şi pe plan internaţional în legătură cu scriitorul pe nedrept ostracizat, supus unui adevărat asasinat moral”. Dacă Alexandru Oprea a fost deschizătorul de drum în “dosarul” Panait Istrati, cartea lui Mihai Ungheanu “Panait Istrati şi Kominternul” depune noi şi importante mărturii întru apărarea scriitorului pe care “Timpul l-a confirmat pe deplin ca scriitor şi ca demascator al comunismului (…). Panait Istrati s-a confruntat cu Kominternul pe marea scenă europeană fără a fi moralmente înfrânt. <Spovedania pentru învinşi> a fost un mesaj care a contat în şirul adevărurilor care au sfâşiat în cele din urmă cortina întunecată aruncată peste monstruozităţile unui sistem politic alcătuit din abuzuri incalculabile”. Marele regret al criticului constă în aceea că nici măcar “Anticomuniştii români care i-au fost contemporani n-au înţeles fenomenul Panait Istrati”. Pentru că, conchide cu sarcasm criticul, “nimeni nu e profet în ţara lui”! Cartea lui Mihai Ungheanu, sperăm, a fi doar o brazdă adâncă întoarsă în ogorul fertil al scrisului istratian, după 1989! Vor veni, cu siguranţă, alţi brăzdari. Marele “salahor de vise” care a fost şi “cel mai frumos nebun” al marelui oraş Brăila, cum ar spune, probabil, Fănuş Neagu, merită din plin acest gest.
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laureat al Academiei Române