Sâmbătă, 10 noiembrie, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” a debutat cu un moment de divertisment susţinut de Matincă Costea pe un text, culegere, „Pasiuni şi preferinţe” şi un cuplet, creaţie proprie (a la Tănase), „Se poate”: „(…)Scopul e s-ajungi prezent/ Propulsat în Parlament./ Daca-ajungi acolo sus/ Uiţi tot ceea ce ai spus,/ Toate îţi surâd Marine/ şi te bucuri că ţi-e bine./ Uiţi de oraş, uiţi de sat,/ De bietul electorat/ Care ştii că te-a votat./ Eşti mândru c-ai reuşit/ şi pe mulţi ne-ai păcălit/ Îndrugând Verzi şi uscate./ Păi se poate?
A urmat lectorul de serviciu, Valeria Popa, cu proză. Veronica, cum se întitulează povestirea de astăzi, este o prezentare a vieţii dintr-o staţiune balneară, cu o succesiune de tipologii, de conflicte interioare, program de masă şi tratament, alternând cu frumoase descrieri de natură. Dna Valeria Popa s-a evidenţiat în Cenaclu prin talentul de fabulistă şi povestitoare. În cazul în speţă, dna dovedeşte talent descriptiv, spirit de observaţie, o atenţie deosebită la detalii. Lucrarea este decupată din realitate, transpusă în pagină. Ar fi nevoie de mai multă imaginaţie, pentru a trezi interesul. Pare… ternă, liniară.
„Veronica, de fapt, este o dramă creionată pe fondul amintirilor rămase în urma a optsprezece zile petrecute în staţiunea Sărata Monteoru. Prin descrierea peisajului din staţiune, a întâlnirilor plăcute cu oameni din toate colţurile ţării, autoarea încearcă să estompeze impactul pe care îl creează întâlnirea cu Veronica, o femeie de 49 de ani, care a avut o scurtă experienţă a unei căsătorii, iar în prezent se identifică cu iubita marelui poet Mihai Eminescu şi consideră că numele pe care-l poartă este predestinat unei mari iubiri pe care ea o aşteaptă, şi o va aştepta, pentru că are timp să aştepte. Veronica pare ruptă din realitatea anilor 1800, nu iese din cuvântul mamei, nu are curajul să-şi asume răspunderi. Deşi cunoaşte amănunte din viaţa lui N. Labiş, E. Barbu, M. Eminescu şi chiar scrie versuri şi proză, şi îşi doreşte să fie cunoscută, şi îşi doreşte să socializeze, nu o face. În zilele noastre sunt rare, dacă nu inexistente, cazurile în care copiii se supun voinţei părinţilor. Poate că Veronica are un handicap, dar cu certitudine nu s-a născut cu el, ci a fost indus de atitudinea excesiv posesivă a mamei sale. Ea speră să se căsătorească, să scape de lanţurile în care mama ei o ţine, pentru a putea crea. Îşi doreşte evadarea din propria ei lume şi probabil va rămâne cu aceeaşi dorinţă. Nu are tăria de caracter să se rupă de realitatea în care trăieşte şi să fie liberă. Peste tot ceea ce reprezintă Veronica apare peisajul zugrăvit în nuanţe de galben-auriu, maro-roşcat, verde-pal sau verde crud, ce se scaldă în floare. Este liniştea care domină oamenii şi locurile în care se petrec întâmplări, în care se frâng aripi sau se aud râsete de copii. Dna a povestit un conflict înterior al Veronicăi”. (Roxana Manea)
„Din titlu, fără a cunoaşte conţinutul, m-am gândit la Veronica Micle, la Veronica Porumbacu şi epigrama adresată ei de Păstorel Teodoreanu. În lucrarea dnei am constatat că personajele sunt reale. Eu am fost coleg cu Gogoaşă, cel din lucrare. Este foarte sensibilă şi atentă la tot ce o înconjoară”. (Dumitru Hangu)
„Lucrarea audiată astăzi nu aş încadra-o ca fiind o lucrare literară, ci mai mult o lucrare informativă despre staţiunea Monteoru şi felul cum dânsa şi-a petrecut acolo sejurul. Îmi place felul cum s-a exprimat, descrierea naturii, dar consider că trebuia schimbat numele staţiunii, pentru a nu fi publicitate, iar numele personajelor, pentru a nu avea niciun fel de neplăceri ulterioare. Îmi place cum a aşternut pe hârtie tot ce a trăit şi tot ce a văzut în aceste zile. Mă gândesc că ar fi fost ceva mai deosebit o nuvelă şi să se acseze pe viaţa Veronicăi”. (Aneta Pioară)
„Se observă o femeie marcată de ceea ce doreşte să facă şi nu poate realiza din cauza mamei care, probabil, cred că are aceeaşi autoritate asupra ei ca atunci când era mică. Descrierea staţiunii este foarte frumoasă, excepţional peisajul de toamnă şi într-adevăr putea citi astăzi ceva care să ne înveselească”. (Ramona Manea)
„Lectura dnei a fost plată. Îmi aminteşte de „Neamul şoimăreştilor” din liceu. Pe douăzeci de pagini descrierea naturii. Nu găsesc un moment dominant. Nu are acţiune, nu are conflict. Totul a fost liniar. Unde este momentul culminant?”. (Dan Mihail Zanfirescu)
„Pentru mine are valoarea unui scenariu de film autobiografic desfăşurat în peisajul de toamnă al naturii, cu plusurile şi minusurile din viaţa omului. Recunosc naturaleţea exprimării. Ca fond aş remarca didacticismul lucrării”. (Adrian Câmpeanu)
„În general dna Valeria Popa este caracterizată ca o bună fabulistă. Pe parcurs se afirmă ca o competentă prozatoare, în pofida faptului că în lucrarea de faţă se pierde prea mult în amănunte ceea ce duce la monotonie lipsind astfel conflictul dramatic ce se lasă aşteptat”. (Matincă Costea)
Sâmbătă, 17 noiembrie, începând cu ora 11.00, va fi o zi in memoriam Mihail Voicu (13 nov 1944 – 6 nov 2012). Dumnezeu să-l odihnească!