A.V.: a) Îmi închipui că ar fi fost bucuros s-o facă, dar pe vremea aceea magnetofoanele erau încă o raritate la noi în ţară. Fireşte, dacă ar fi ţinut cu tot dinadinsul, lucrurile s-ar fi putut rezolva într-un fel. Dar nici n-a insistat.
A.V.: a) Îmi închipui că ar fi fost bucuros s-o facă, dar pe vremea aceea magnetofoanele erau încă o raritate la noi în ţară. Fireşte, dacă ar fi ţinut cu tot dinadinsul, lucrurile s-ar fi putut rezolva într-un fel. Dar nici n-a insistat.
b) Nu ştiu care să fi fost adevărul. Dar înclin să cred şi eu că bunicul n-a plecat de la radio de florile mărului. Este drept, el nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Eram prea tânăr şi, probabil, fie că socotea că nu voi înţelege, fie că nu voia să-mi amărască inima. Dar e clar că prin formaţia lui, prin ideile şi prin atitudinea lui, Vasile Voiculescu nu mai putea fi păstrat la postul naţional de radio care începea să devină o oficină de propagandă comunistă. Într-un fel sau altul, bunicul a fost îndepărtat de la radio. Lucru nedrept şi brutal, care s-a răsfrânt asupra stării lui psihice de mai târziu.
V.M.: Ajungem la evenimentul care, practic, a pus capăt activităţii şi existenţei poetului: arestarea şi întemniţarea lui. Îţi aminteşti acest episod, poţi să ne vorbeşti despre el?
Cum ai privit, copil fiind, faptul acesta dramatic?
Şi acum să atacăm un punct delicat: motivele arestării lui.
În documentatul său studiu, Ion Apetroaie nici nu pomeneşte despre acest fapt. În aproape toate prefaţele ediţiilor postume ale scrierilor lui Vasile Voiculescu este menţionat că, între 1947-1963, poetul “s-a consacrat, cu toate forţele, scrisului”. Cinismul sau teama acestor biografi sau autori de prefeţe sunt revoltătoare. Ştim că regimul comunist l-a suprimat pe Voiculescu în plină putere creatoare. Spune-mi, cât a fost la închisoare, familia şi prietenii au izbutit să întreţină vreun contact cu el?
Când a fost eliberat? În ce stare? Cât a mai trăit? Înainte de detenţie fusese un om sănătos?
A.V.: În momentul arestării, Voiclescu tocmai scria “Sonetele închipuite”. Plănuise aproximativ 154 de sonete. Dar n-a apucat să-şi realizeze planul decât pe jumătate. Ultimul sonet e datat la sfârşitul lui iulie 1958. La începutul lui august, aşa cum spui, a fost arestat. Deci, pana i s-a frânt sub forţa brutală şi necruţătoare a securităţii române. Florentin Popescu ne spune că a fost ridicat şi închis datorită unei erori judiciare. Este un eufemism jenant. Ştim că asemenea “erori judiciare” se petreceau în anii aceia cu duiumul, că a fost pretextul invocat de autorităţi pentru arestarea lui.
a) M-am trezit brusc în toiul nopţii. În toată casa domnea o forfotă continuă. Paşi grei răsunau pe parchet. Venise Securitatea. Printr-o uşă întredeschisă am văzut, în hol, un bărbat în haină de piele, cu automatul agăţat de gât. Prin fereastră se vedea o maşină mică, neagră, oprită în faţa porţii. Ceva mai la vale, în faţa casei doctorului Banu, era o altă maşină. Doctorul Banu avusese însă noroc: murise de inimă. Cei care scotoceau prin odăi erau şase cu toţii, cel puţin aşa mi-a spus tata. Bunicul era însoţit la baie cu pistolul în ceafă. Percheziţia a durat cam cinci-şase ore. Ore de coşmar. Spre dimineaţă, unul dintre securişti ne-a cerut să-i dăm poetului ciorapi de lână şi flanele călduroase. Apoi au pus sigiliu pe odaia bunicului, pe care l-au dus ţinându-l strâns de braţe, ca pe un criminal periculos.
b) La început eram foarte mândru de această întâmplare. Îl consideram pe bunicul un erou şi le spuneam cu orgoliu prietenilor mei că a fost arestat. Mai târziu am început să resimt consecinţele acestei arestări şi, cum spuneam, am fost nevoit să plec pentru o vreme la Bicaz, pentru a scăpa de persecuţii. Eram, nu este aşa, nepotul unui puşcăriaş condamnat politic.
c) Nu numai că nu s-au putut întreţine contacte cu bunicul, la închisoare, dar n-am avut niciun fel de veşti de la el. Nu primeam scrisori. Se pare că, în răstimpul celor patru ani, Vasile Voiculescu a peregrinat prin cinci închisori renumite din ţară.
d) În urma unui telefon, tata împreună cu Radu, alt fiu al lui Vasile Voiculescu, au plecat cu maşina la Aiud, să-l aducă acasă. Era, cred, spre toamnă. Probabil că direcţia închisorii n-a vrut ca poetul să moară acolo, în celulă. Când l-au adus, tata şi cu unchiul Radu îl sprijineau de subsuori ca să urce cele câteva trepte ale casei. Era cadaveric la faţă şi extrem de slab, dacă avea 40 de kilograme. După metoda specific comunistă, securitatea îi interzisese să sufle vreo vorbă despre ce i s-a întâmplat la închisoare. Dar el i s-a spovedit tatei. Se pare că îl bătuseră cu sălbăticie până când a declarat plin de resemnare că că iscăleşte orice fel de mărturisire. De fiecare dată era aruncat în celulă inconştient. În decursul acestor schingiuiri i-au lezat vertebrele şi a făcut un fel de tuberculoză osoasă. Era absolut lucid, dar total neputincios, nu se mai putea ridica din pat. A mai trăit circa un an. Între timp surzise total din cauza canamicinei pe care i-o administraseră zadarnic la spital. În spital a stat foarte puţin, cam două săptămâni. Medicii nu voiau să ţină patul ocupat de către un om bătrân, care mai fusese şi deţinut politic. Ne-au somat să-l luăm acasă. A murit în condiţii mizerabile. Zăcea într-o odăiţă mică a casei, laolaltă cu cele două surori ale lui care veniseră să locuiască la noi. Am sentimentul că ar mai fi putut să supravieţuiască, dar existenţa devenise o povară pentru el.
e) Excepţional de sănătos. Era mărunt de statură, dar atletic. Îşi întreţinea sănătatea prin exerciţii zilnice. A dormit, de pildă, ani de zile, într-o odaie fără foc. Făcea duş rece iarna, gimnastică cu fereastra deschisă.
f) Bunicul, împreună cu Dinu Pillat, cu Slătineanu, cu doctorul Banu şi cu alţii se adunau fie la noi acasă, fie la Dinu Pillat, dar mai ales în casa Slătineanu. Erau cam şase-opt persoane, le-am văzut de mai multe ori. Se întâlneau şi îşi citeau ceea ce scriseseră. Dar în scrierile lor nu era absolut nimic politic. Totuşi, au fost acuzaţi de complot împotriva statului şi judecaţi într-un proces secret. Declaraţiile lor, în care recunoşteau tot ce voia Securitatea, le-au fost smulse sub tortură. Reabilitarea poetului a avut loc exact după zece ani. Reabilitarea aceasta este un simplu petec de hârtie pe care stă scris: “Toate consecinţele acelei sentinţe au încetat”. Minciună plină de seninătate şi de mărginire a unei justiţii pervertite. Cum adică au încetat consecinţele condamnării lui? Cine va mai scrie, de pildă, sonetele al căror ciclu Voiculescu îl începuse? Judecătorii lui, cei care l-au schingiuit şi l-au ucis?
Nicolae PENEŞ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, laureat al Academiei Române