V.M.: Să vorbim puţin despre manuscrisele lui Vasile Voiculescu. Unele se află la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Centrală de Stat, la Muzeul Literaturii, cât şi la Muzeul de literatură al Moldovei. Mai întâi aş vrea să lămurim un lucru. De câte ori se pomeneşte, în studiile ce-i sunt consacrate, despre o operă sau alta, despre anumite scrisori, memorii etc. se afirmă lapidar că ele se află “în arhiva familiei”. Aşa, de pildă – şi mi se pare important – paralel cu sonetele, Voiculescu a scris 160 de poezii cu caracter religios, care e lesne de priceput că n-au putut să fie publicate. Şi aceste poezii, zice-se, s-ar afla în “arhiva familiei”. Care este adevărul? Există o asemenea arhivă sau este un mit?
V.M.: Să vorbim puţin despre manuscrisele lui Vasile Voiculescu. Unele se află la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Centrală de Stat, la Muzeul Literaturii, cât şi la Muzeul de literatură al Moldovei. Mai întâi aş vrea să lămurim un lucru. De câte ori se pomeneşte, în studiile ce-i sunt consacrate, despre o operă sau alta, despre anumite scrisori, memorii etc. se afirmă lapidar că ele se află “în arhiva familiei”. Aşa, de pildă – şi mi se pare important – paralel cu sonetele, Voiculescu a scris 160 de poezii cu caracter religios, care e lesne de priceput că n-au putut să fie publicate. Şi aceste poezii, zice-se, s-ar afla în “arhiva familiei”. Care este adevărul? Există o asemenea arhivă sau este un mit?
În studiile consacrate lui Vasile Voiculescu există unele afirmaţii îndoielnice sau cel puţin bizare. Aşa de pildă, Florentin Popescu este de părere că, ajuns student la medicină, poetul “avea să simtă şocul trezirii la realitate”, ce se va traduce, pe plan cerebral, prin “descoperirea absenţei lui Dumnezeu şi ancorarea în cel mai pur materialism”. Iar mai departe, acelaşi autor spune că Vasile Voiculescu ia contact cu filosofia şi literatura Orientului, ba chiar practică unele exerciţii venite din Asia, fără a exagera însă în cultul pentru curentele filosofice orientale. Ion Apetroaie susţine pe de altă parte că, în copilărie, Vasile Voiculescu savura ritualul religios numai în mod exterior, pentru solemnitatea şi gravitatea lui. Tot Ion Apetroaie susţine:
“Cultul misterelor biblice a fost la el o simplă convenţie decorativă”. Rostul acestor afirmaţii mi se pare limpede: acela de a subţia aureola de poet mistic a lui Vasile Voiculescu. Foarte bine. Dar atunci cum se explică îndelungata şi rodnica lui colaborare la “Gândirea” lui Nichifor Crainic, cum se justifică “Poemele cu îngeri”, cum se explică sutele de poeme religioase pe care le-a scris în ultimii ani de viaţă şi care au rămas în manuscris? De altfel, tocmai la aceste ultime poeme voiam să ajung, punându-ţi două întrebări:
1) Eşti de părere că gândirea lui Vasile Voiculescu a descris o curbă, revenind la religiozitate în preajma morţii, sau că a fost întotdeauna aceeaşi?
2) Insist: care a fost soarta acelor poeme religioase nepublicate şi a căror valoare literară a fost conştient minimalizată de aşa-zişii critici? Mai există aceste poezii? În posesia cui se află? Publicarea lor, dacă nu în România, cel puţin în străinătate, nu ar arunca o lumină nouă, edificatoare, asupra poetului?
A.V.: Aşa cum am mai arătat, manuscrisele bunicului au fost confiscate în totalitate la arestarea lui. După aşa-numita reabilitare, ele au fost restituite. Dar “arhiva familiei” există şi nu există. O parte dintre manuscrise, pe măsura publicării lor, au fost într-adevăr vândute sau donate diferitelor biblioteci şi muzee. Până la moartea lui, tatăl meu, Ion Voiculescu, deţinea însă cea mai mare parte din această arhivă. Printre altele, şi celebrul caiet negru care conţine poeziile religioase. Aceste poezii nu erau altceva decât replicile şi, într-un fel, cheia sonetelor închipuite. Acest caiet a fost cap de acuzare în procesul lui Vasile Voiculescu şi îmi amintesc că purta pe fiecare filă ştampila Securităţii. Caietul acesta era bine cunoscut de familie, de unii ziarişti şi critici literari. Îmi amintesc că o dată a şi fost filmat de către Liviu Grăsoiu. La moartea tatei însă, caietul a fost sustras. A doua soţie a tatei, Elisabeta Voiculescu, de care de fapt se despărţise, păstra cheile dulapului de fier cu manuscrise. Caietul negru, ca şi alte manuscrise, a dispărut în mod misterios. Nu s-au întreprins niciodată căutări sistematice ale acestui caiet şi mă tem că înţeleg de ce. Cred că e mult mai bine pentru autorităţi ca acest caiet să rămână pierdut. Înainte de plecarea mea din România, m-am dus din proprie iniţiativă la procurorul sectorului 6, Lungulescu, pentru a notifica faptul că nu deţin niciun manuscris al bunicului. Aceasta pentru că ar fi fost lesne să fiu învinuit după plecarea mea.
a) Cred că Vasile Voiculescu a fost unul şi acelaşi de la început până la sfârşit. S-ar putea ca nenorocirile din ultima parte a vieţii să-i fi accentuat fiorul mistic de care era stăpânit. Dar declaraţiile criticilor români actuali, că poetul “descoperise absenţa lui Dumnezeu” şi că “suferise şocul trezirii la realitate, nu trebuie să li se acorde credit. Era normal ca ei să încerce pe toate căile, după ce alţii i-au sfârtecat trupul în închisoare, să-l prezinte ca pe un poet “ateist” şi “materialist”. Fireşte, despre un scriitor dispărut poţi să afirmi orice, dacă prin asta cânţi în struna partidului. Dar cert este că Vasile Voiculescu avea sentimente religioase şi credea în lumea de dincolo.
b) Sunt sigur că acel caiet negru mai există. Fireşte că publicarea acelor poezii, dacă nu este posibil în România, cel puţin aici în străinătate, l-ar prezenta pe Vasile Voiculescu într-o perspectivă mult mai întreagă şi mai edificatoare. Dar nu pot şti în posesia cui se află caietul negru. Singurul lucru pe care-l ştiu, şi pe care îl repet, este următorul: caietul a dispărut din dulapul de fier, ale cărui chei le deţinea Elisabeta Voiculescu.
V.M.: Atât pentru meritele culturale, cât şi pentru activitatea medicală, Vasile Voiculescu a fost distins de mai multe ori cu înalte decoraţii. Fără să fi fost un om vanitos, ne închipuim că poetul păstra acele decoraţii. Spune-mi, le-ai văzut vreodată? Mai există ele, în posesia familiei sau a altcuiva?
A.V.: Da, Vasile Voiculescu avea multe decoraţii, unele din primul război mondial, altele primite pentru meritele sale culturale. Probabil că ele mai există încă. Dar bunicul meu, în decursul vieţii, a adus şi importante servicii medicale unor persoane care apoi, din recunoştinţă, i-au făcut diverse daruri simbolice. Aşa de pildă, poetul avea un ceas de buzunar dăruit de regina Maria. Ceasul acesta stătea totdeauna pe al doilea raft al etajerei de la capul patului lui Vasile Voiculescu. Se afla într-o cutie tapisată cu mătase violetă, era încrustat cu pietre scumpe şi avea o inscripţie în interior. Acest ceas a fost, din nefericire, înstrăinat.
Nicolae PENEŞ
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Laureat al Academiei Române