La 1 februarie 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea eminentului profesor Ion. St. Păunel, personalitate de primă mărime a matematicii din învăţământul buzoian, care a păstorit generaţii şi generaţii de elevi ai Liceului “B.P. Hasdeu” din Buzău, în perioada 1934-1970.
A văzut lumina la 1 februarie 1902, pe meleagurile Olteniei, în comuna Deveselu, judeţul Mehedinţi, într-o familie de ţărani harnici şi buni gospodari.
Prima parte a învăţăturii o primeşte acolo unde s-a născut, apoi îşi continuă studiile la una dintre şcolile de renume – Liceul “Traian” din Drobeta – Turnu Severin, pe care l-a absolvit în anul 1922, când a luat şi Bacalaureatul.
Drumul învăţăturii a continuat şi astfel pasiunea pentru matematică îl determină să se înscrie la Facultatea de Matematică şi Astronomie din cadrul Universităţii Bucureşti. Aici a avut şansa să studieze prelegerile unor mari personalităţi ale învăţământului matematic superior românesc, cum ar fi: David Emmanuel, Nicolae Coculescu, Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu şi alţii, care i-au asigurat o pregătire temeinică. După absolvirea facultăţii şi obţinerea licenţei în matematică şi astronomie (1926), un an îşi satisface serviciul militar, iar din 1927 va începe o prodigioasă carieră didactică.
Îşi începe activitatea de profesor la Şcoala Normală de băieţi şi Liceul Comercial “Marele Voievod Mihai” din Buzău, iar din anul 1934 până în 1970 – când s-a pensionat, cu unele întreruperi datorate participării la cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost profesor de matematici, cum îi plăcea să se prezinte, la Liceul “B.P. Hasdeu” din Buzău, remarcându-se ca o prezenţă activă în viaţa şcolii, străduindu-se să contribuie la ridicarea nivelului învăţământului.
Profesorul Ion St. Păunel a fost un foarte bun pedagog: făcea lecţii de o calitate impecabilă, lecţii captivante, de o mare valoare pedagogică şi educativă, privite şi prin prisma umanizării ştiinţei. Clar şi precis în predare, scotea totdeauna în evidenţă esenţialul dintr-o problemă pusă spre rezolvare sau dintr-o demonstraţie riguroasă. Cu o eleganţă şi sigură unduire a mâinii, înşira pe tablă, într-o ordine desăvârşită, formule şi simboluri matematice. Apoi cobora după piedestal şi privea cu satisfacţie la elevii săi, care, sub magnifica lui baghetă, înaintau cu încă un pas în labirintul cunoaşterii matematicii.
Avea o minunată disciplină a muncii şi era omul ordinii celei mai desăvârşite şi model de comportare în şcoală şi societate. A fost totdeauna luminos şi inspirator de dragoste pentru matematică, fie de sfaturi morale. Toţi cei care i-au fost elevi şi au devenit profesori, indiferent de specialitatea pe care au predat-o, permanent au avut ca model perfecţiunea lecţiilor profesorului Păunel, cu fraza atât de şlefuită, cu vocea atât de curgătoare, convingătoare şi sens atât de profund. Claritatea, ordinea, cinstea, sinceritatea, precizia, sobrietatea şi, mai ales, demnitatea de care a dat dovadă în acele vremuri ale noii societăţi promovată de dictatura proletariatului, iată ce îl caracterizează pe profesorul Păunel.
În 1964 i s-a acordat titlul de profesor emerit
O dovadă a valorii sale incontestabile este şi faptul că, deşi nu a fost membru al partidului comunist, pentru calităţile sale de dascăl şi rezultatele obţinute de-a lungul vremii cu generaţii întregi de elevi, în anul 1964 i s-a acordat titlul de profesor emerit.
Deşi a fost sever, totuşi, prin sagacitatea şi talentul pedagogic, prin cultura sa, pătrunderea subtilităţilor matematice şi prin faptul că era omul dreptăţii şi al adevărului, cum şi prin faptul că viaţa întreagă şi-a dedicat-o şcolii, conştiincios, exact şi metodic, a provocat la toate seriile de absolvenţi, foarte multor elevi dragostea pentru matematică.
Cred că Ion Păunel avea cea mai înaltă concepţie despre noţiunea de profesor. Profesorul este prin însăşi misiunea lui şi prin vocaţie, un permanent model: nu are dreptul să fie ca ceilalţi. Dacă s-a făcut pedagog, a optat pentru lupte grele cu viaţa lui personală şi cu viaţa din jurul său. Ion St. Păunel nu a fost un profesor, el a fost PROFESORUL. Elevii săi, societatea din vremea respectivă, trebuiau să vadă mereu în el pe profesorul – model. Numai astfel aceştia pot crede în valori absolute, în OM ca fiinţă superioară.
Aproape firesc, o consecinţă a acestei atitudini era severitatea de care dădea dovadă. El, după cum s-a amintit, era cel mai sever dintre profesorii pe care i-a avut Liceul “B.P. Hasdeu” în acei ani, dar trebuie să adăugăm, de o severitate care, dacă la început te surprindea, terminai şcoala prin a o accepta fiindcă, oricât de copil ai fi fost, îţi dădeai seama că a fost în folosul tău. O severitate dreaptă, căreia cei mai mulţi dintre elevi îi datorează nu numai înţelegerea rigorii abstracţiilor matematice şi frumuseţea lor, dar şi sănătoasa concepţie despre om, despre omul de valoare, omul dintr-o bucată, către care am tins şi de care am reuşit sau nu să ne apropiem fiecare, după puterile noastre. Prima învăţătură pe care o transmitea elevilor era aceea că “în viaţă trebuie să intri prin uşa din faţă, muncind, nu să te strecori”.
Cel care scrie aceste rânduri i-a fost elev în anii 1952-1955 şi, deşi n-a urmat facultatea de matematică, a fost un mare iubitor al matematicii şi al profesorilor ce predau această disciplină. Parcă-l văd şi azi intrând în clasă şi expunându-şi lecţia senin şi extrem de sintetic, începând cu o scurtă vedere de ansamblu asupra lecţiilor precedente, apoi tratând lecţia nouă cu mult raţionament. La ora de clasă intra şi ieşea cu o exactitate ce devenise proverbială. Regret că nu am păstrat decât acest mod de a raţionaliza timpul în activitatea la clasă şi nu i-am urmat şi specialitatea.
Profesorul Ion St. Păunel a decedat în anul 1984 şi îşi doarme somnul de veci în cimitirul “Dumbrava” din Buzău, unde, frecvent, grupuri de foşti elevi, cu ocazia întâlnirilor de promoţie, merg la mormântul lui, aducându-i un omagiu şi-i aprind un “pai” de lumânare.
Acesta a fost Ion St. Păunel, un profesor de elită, omul de caracter cu glas autoritar, cu ascuţit spirit critic, sobru, având măsură şi tact în relaţiile cu oamenii, cu gândire sistematică, şi profund logică, cu vivacitate în expunere, un vlăstar curat al neamului, un mare român prin simţire, prin vorbirea lui, când glumeaţă, când entuziastă, totdeuna lipsită de artificialitate, care a onorat o generaţie de dascăli şi o şcoală.
Profesor pensionar, Radu CALCAN