Obosită de prea lungul galop printre troienile unei ierni imposibile – primăvara vine greu în patria limbii române! Odată cu ea, sfioasa curtezană a mugurilor vegetând, încă solitari în creanga de cais şi tufa de salcie, sosesc şi oaspeţii unui alt anotimp, la fel de capricios, cel al POEZIEI! E ziua lui Nichita, zi în care Dumnezeu ivi, la cumpăna de vremi, în urmă cu 63 de ani, întâia “pată de sânge care vorbeşte”.
Descalecă din Belgradul “oaselor plângând” la porţile cetăţii Ploieştilor, mereu-peregrinul Adam Puslojic, alături de prietenii săi Srba Ignjatovic, Radomir Andric, Bradislav Milanovic, Miljurco Vucanovic şi, nu în ultimul rând, Slobodan Rokitic, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia. |mpreună cu el a venit şi poetul macedonean Tarasko Sarov, semn că poeţii nu recunosc decât o singură ţară, cea a poeziei fără frontiere, a libertăţii, prieteniei şi a iubirii! Au sosit, apoi, osapeţi dragi din Basarabia răstignită, poeţii Grigore Vieru şi Valeriu Matei, avându-l drept “purtător de cuvânt” pe academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din “ţara” de dincolo de Prut!
Din Timişoara au adus ofranda lor, zidită în cuvinte de dragoste pentru “poetul necuvintelor”, criticul literar Adrian Dinu Rachieru şi poeta Lăcrămioara Ursa, “Argonauţii” plecaţi spre ţărmurile de aur ale limbii române – adevărata şi singura patrie a lui Nichita Stănescu.
Cernăuţiul atâtor amintiri, – şi pe unde trecură, cândva, sfioşii paşi ai poetului Mihai Eminescu în căutarea cuvântului “ce exprimă adevărul” -, a trimis la Ploieşti pe fragilul stihuitor cu alură de adolescent perpetuu, Vasile Tărâţeanu! Este atâta bucurie, dar şi atâta reţinere în cuvântul şi gestul său, aidoma soldatului întors acasă după zeci de ani petrecuţi în războaie, cu ucigătoarea îndoială în suflet, “mă vor recunoaşte, oare, ai mei?”. Şi, ai lui l-au recunoscut şi l-au îmbrăţişat cu drag!
Din Bucureştiul marilor iubiri, dar şi al nerostitelor sale dureri pământene “veniră”, împreună cu Marin Sorescu, “miraculosul os al poeziei româneşti”,după cum avea să-l boteze Adam Puslojic, acad. Eugen Simion, Nicolae Breban (rece, distant protocolar, dar iubitor de Nichita), Gheorghe Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Carolina Ilica şi dr. Ioan Dinoiu, care se consideră un “rătăcit” printre poeţi, dar nu şi printre prietenii lui Nichita! Dora Stănescu, diafana muză a poetului, continuă să trecă printre noi aşa cum a văzut-o EL “Frumoasă ca umbra unei idei”, însoţită de noua sa prietenă, tânăra poetă Clara Mărgineanu. Aproape de ora prânzului, sâmbătă, 30 martie, în sala “Studio” a Palatului Culturii din Ploieşti are loc colocviul “Nichita Stănescu – posibilităţi de receptare”, al cărui moderator a fost acad. Mihai Cimpoi.
“Nichita Stănescu are meritul fundamental de a fi repus în albia ei firească, albia autenticităţii, poezia română, spune domnia sa. El a demonstrat în mod strălucit că poezia este rostire de zeu şi că limba română este casa fiinţei noastre. Nichita Stănescu nu e un poet, nici unul din marii poeţi români, ci este POETUL, cu majuscule”. Gheorghe Tomozei, unul din lucizii prieteni ai lui Nichita, îşi manifestă îngrijorarea faţă de modul cum este receptată opera, şi mai ales întreţinut cultul poetului. Nichita Stănescu, constată Gh. Tomozei, trăieşte, în posteritate, un paradox. Pe de o parte, sunt cei care îl iubesc, dar care, în excesul lor de zel, uită că lumea de azi nu mai e cea din 1983, nici cea din 1989, nici măcar cea de ieri! Viaţa postumă a poetului capătă, din păcate, nu doar dimensiunea mitului, ci şi culorile sumbre ale contestaţiei acide, virulente! Nu-l putem adula la infinit pe marele Nichita făcându-ne a nu-i observa pe cei care cred şi altceva despre el şi poezia lui. “Aş fi dorit să văd la Ploieşti un turnir al poeţilor, chiar dacă Nichita, cel de necontestat, este totuşi contestat”.
Criticul Adrian Dinu Rachieru dezvoltă, la rându-i, unele din ideile lui Gh. Tomozei. El arată că unii critici îl consideră pe Nichita Stănescu “un lider impus oficial”, că nu EL, ci Cristian Popescu este cel mai important poet postbelic (vezi Dan Silviu Boerescu – n.n.). Nichita Stănescu, spun contestatarii, este un uzurpator ce s-ar fi dedat la “dulcegăriile comerţului cu puterea” etc. Sunt, susţine acesta, indivizi care-l cinstesc pe Nichita doar din gaura cheii. Promite că la viitoarea ediţie va fi prezent cu o carte despre modul cum este receptat astăzi Nichita Stănescu. Poetul Tarasko Sarov, cel care l-a tradus pe Nichita, încă din 1958 în Macedonia, spune: “Noi l-am descoperit pe Nichita, noi i-am dat cununa de aur a poeziei, la Struga. Noi l-am încoronat ca poet universal”. Artista plastică Florenţa Ionescu din Iaşi, a făcut oficiul de “gazdă” la vernisajul expoziţiei sale “11 elegii – Nichita Stănescu”, o încercare insolită de a da “culoare” unora din cele mai substanţiale poezii ale celui omagiat. Despre raporturile iscate între poezia nichitiană şi pânza pictoriţei ieşene au glăsuit poetul Horia Zilieru şi Jana Morărescu, consilier în Ministerul Culturii.
Biblioteca Judeţeană “Nicolae Iorga” s-a dovedit a fi un ghid autorizat al expoziţiei de carte “Epica magna”, unde a vorbit prof. Gheorghe Macsim – directorul instituţiei. Actorii studioului “Echinox” (regizor – Mihai Vasile) au prezentat un interesant spectacol-colaj din lirica lui Nichita Stănescu, intitulat “Bufonul şi moartea”. Muzeul memorial “Nichita Stănescu” s-a dovedit, şi de această dată, neîncăpător pentru cei care au venit, la invitaţia muzeografului Nelu Stan, să ia parte la “Seara memorială” ce consemna împlinirea a 30 de ani de la apariţia celor “11 elegii”. Au cuvântat despre semnificaţia acestui volum în opera poetului, Mihai Cimpoi, Adam Puslojic, Horia Zilieru, dr. Ion Donoiu etc. Grupul scriitorilor din Serbia a dăruit, apoi, Muzeului “Nichita Stănescu” ultimele cărţi, traduse de ei, din opera lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, apărute la Belgrad. Actorii Teatrului “Toma Caragiu” au susţinut, apoi, recitalul poetic “Vamă de raze”, din creaţia nichitiană.
Seara, la Palatul Culturii, Adam Puslojic a prezentat filmul “Nichita Stănescu între prietenii din Iugoslavia – 1983”. Este un film de amatori, dar câtă valoare documentară şi de suflet cuprinde în el! Adam Puslojic, pe post de reporter, Nichita pe cel de “intervievat”, iar Sorin Dumitrescu pe cel de “trubadur”. A fost ultima vară când “a mai dansat Nichita”! Şi ce dumnezeieşte vorbea Nichita despre oameni şi poezie, despre el şi prietenii lui, despre viaţă şi moarte, despre prietenie şi sacrificiu…
Duminică, 31 martie 1996, a avut loc decernarea premiilor – eveniment petrecut la Filarmonica “Paul Constantinescu”, în faţa unei săli arhipline.
“Nichita Stănescu, rosteşte cu emoţie prof. Alexandru Bădulescu, şeful Inspectoratului Judeţean pentru Cultură Prahova, a fost un spirit princiar, de o măreţie şi o vivacitate rar întâlnite, un visător lucid şi seducător. El răspira tot timpul poezie, iar gesturile lui păreau a fi rupte dintr-o lume ce nouă ne scapă”.
Eugen Simion, vicepreşedintele Academiei Române, a înmânat apoi premiile celei de-a VIII-a ediţii a Festivalului internaţional “Nichita Stănescu”. Ministerul Culturii a acordat două mari premii pentru poezie, care au revenit laureaţilor MARIN SORESCU şi GRIGORE VIERU.
Celelalte două, pentru traducerea operei lui Nichita Stănescu, au avut drept câştigători pe macedoneanul TARASKO SAROV şi pe JUSTO JORGE PADRON din Spania, premii acordate de Academia Română.
Marin Sorescu arată că, deşi a fost în “competiţie” cu Nichita, cu poezia acestuia, gâlceava poetică dintre ei era una strict prietenească: “Secretul geniului lui Nichita era acela de a se inspira, intra uşor în transă, daimonul lui a fost generos cu el. Am asistat de multe ori la întâlnirile lui de creaţie şi mă uimea uşurinţa cu care scria, părea o joacă”.
Au mai mulţumit, apoi, organizatorilor şi juriului care i-au desemnat drept câştigători, Grigore Vieru, această trestie sfios-cântătoare, şi poetul Tarasko Sarov din Macedonia (spaniolul Justo Jorge Padron nu a putut fi de faţă la festivitatea de premiere).
Ca şi anul trecut, spre cinstea lui, Corul “Madrigal” şi maestrul Marin Constantin au ţinut să-l neuite pe POET, care scria la rându-i “Ce se cuvine Madrigalului? O reverenţă! Ce se cuvine lui Marin Constantin? Un omagiu”.
P.S.
Timpul a fost neiertător cu unii dintre cei care au înnobilat cu prezenţa lor Festivalul Internaţional Nichita Stănescu. Au trecut în eternitate, printre alţii, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Gheorghe Tomozei, Laurenţiu Ulici, Marin Constantin (dirijorul Corului “Madrigal”) şi alţii.