În ziarul „Vremea” nr. 662 din 9 mai 1995, publicam articolul „Oraşul cu statui furate” în care relatam, printre altele, despre avatarurile „Rugăciunii” genialului ţăran din Hobiţa Gorjului – furată din Cimitirul „Dumbrava” din Buzău.
Articolul nostru nu făcea decât să atragă atenţia autorităţilor locale asupra necesităţii instituirii unor măsuri mai eficiente de pază şi protecţie faţă de patrimoniul naţional. La Buzău, depozitarul unui recunoscut tezaur de valori patrimoniale, s-au furat, în scurt timp, un număr impresionant de lucrări de artă (din fericire, în marea lor majoritate recuperate…), cum a fost cazul furtului de la Muzeul Chihlimbarului din comuna Colţi, singurul de acest fel din ţară; bustul lui Tudor Vladimirescu de la punctul muzeal din Smeeni (nici până astăzi nu a fost recuperat); statuile de piatră din Parcul „Tineretului”, ca să nu mai vorbim de „încercarea” la care a fost supusă statuia în bronz a poetului Vasile Cârlova, pe care hoţii au vrut s-o secţioneze ca să şi-o poată însuşi mai uşor.
Iată că, în pofida semnalelor noastre, autorităţile locale s-au mulţumit să trateze cu „sictir” (iertată fie-mi expresia!), demersul nostru jurnalistic în apărarea acestor valori. Consecinţa: la nici un an de la furtul „Rugăciunii”, iată ce scrie ziarul „Opinia” din Buzău, în numărul său de vineri, 20 octombrie 1995: „Surse autorizate din Poliţia judeţului Buzău ne-au declarat ieri că autorul celui de-al doilea furt de senzaţie din complexul Brâncuşi al bustului lui Petre Stănescu este dat în urmărire generală pe ţară. Poliţia a restrâns deocamdată cercul bănuiţilor la o singură persoană, care a fost semnalată cu o zi înaintea furtului, la Hotelul Pietroasa. Având în vedere că prezumtivul hoţ este un bun cunoscător al operelor de artă (…), se pare că prinderea acestuia şi recuperarea celebrului bust (aflat până vineri în Cimitirul «Dumbrava») vor fi îngreunate de experienţa dobândită până acum de făptaş, în domeniul sustragerii operelor de artă”.
Până ce Poliţia va da de urma hoţului şi a bustului avocatului Petre Stănescu, să încercăm o rememorare a fascinantei poveşti de iubire care a stat la baza „elaborării” acestui celebru grup statuar! Iată faptele, devenite de acum legendă, deci eternitate! Eliza Stănescu, frumoasa şi iubitoarea soţie a avocatului buzoian Petre Stănescu, era fiica unui mare angrosist de cereale şi proprietar de moşii din judeţul Buzău, Nicolae Seceleanu. Isteţ, întreprinzător şi hotărât în afaceri, acesta se aciuase la Buzău din Săcelele Braşovului. Avea doi băieţi şi două fete. Una dintre ele era Eliza, slăbiciunea tatălui, cea care se va îndrăgosti nebuneşte de „gura de aur” a baroului buzoian de la începutul acestui secol, avocatul Petre Stănescu. Tânăr, elegant, distins, acesta stârnea invidia confraţilor de breaslă, mai ales că frumoasa, graţioasa şi bogata Eliza Seceleanu şi-l dorea de bărbat. Dar, pentru că există un „dar”, avocatul Petre Stănescu era bolnav de tuberculoză. Boală gravă, incurabilă pentru vremea respectivă. Familia influentului om de afaceri Seceleanu s-a opus din răsputeri acestui mariaj. Toate argumentele părinţilor, printre care şi acela că va rămâne văduvă foarte curând, au pălit în faţa iubirii. Nici ameninţările cu dezmoştenirea n-au avut efect! În 1903, cei doi îndrăgostiţi se căsătoresc.
Fericirea lor, conform previziunilor, va fi de scurtă durată.
În 1905, ireparabilul se produce. Petre Stănescu moare, răpus de tuberculoză, în braţele tinerei şi iubitoarei sale soţii. Preţ de doi ani, Eliza Stănescu caută sculptorul căruia să-i încredinţeze realizarea monumentului funerar întru eternizarea soţului dispărut. Căutările se dovedesc infructuoase. Totuşi, prin pictorul Ştefan Popescu, originar din Năienii Buzăului, care studiase la Paris, reuşeşte să intre în contact cu Constantin Brâncuşi. În primăvara lui 1907, îndurerata femeie pune piciorul în atelierul, mai mult decât modest, din Paris, al sculptorului din Hobiţa. Acesta e cucerit de frumuseţea, dar şi de hotărârea femeii. După discuţii şi tatonări reciproce, se semnează contractul pentru două lucrări: 1. O figură alegorică; 2. Bustul cu braţe. Suma convenită drept onorariu era fixată la 7.500 de lei „plătită la epoci fixate!”. Avansul primit îi permite genialului gorjean să-şi strămute atelierul în Montparnasse nr. 54! Timp de doi ani încheiaţi, sculptorul şi-a gândit „Rugăciunea”. Prima machetă o distruge. Era departe de ceea ce voia EL! A doua machetă însă, îl impresionează pe americanul Oskar Chemilsky, aflat în trecere prin Paris care, nici mai mult nici mai puţin, o consideră „revoluţionară”. Era şi nu era un nud! Dar unde era „carnalul”? Pur şi simplu dispăruse! „Cum să fac o femeie goală într-un cimitir?, va exclama Constantin Brâncuşi. „Rugăciunea”, turnată în bronz în atelierul lui Valsuani, va fi expusă la „Salonul Independenţilor” din Paris (1910).
Maniera în care era concepută „Rugăciunea” uimeşte şi consternează, în egală măsură, lumea artistică! După puţin timp, „gorjeanul” termină şi bustul avocatului Petre Stănescu. Bustul realizat nu era după fotografiile decedatului, cât după „modelul viu” din atelierul sculptorului, care nu era altcineva decât fratele avocatului răpus de tuberculoză, Justin Stănescu, aflat în acea perioadă la studii la Paris.
Bustul lui Petre Stănescu n-a ieşit cu „braţe”, aşa cum se specifica în contract! Dimpotrivă, sculptorul l-a gândit cu gât de „vioară” uşor asimetric, ridicat pe un soclu înalt. În 1914, adică după 7 ani de la încheierea contractului, cele două piese vor poposi la Buzău.
Frumoasa Eliza se măritase între timp (viaţa merge înainte, nu?). Rudele actualului soţ, Popovici, detestă, pur şi simplu, opera brâncuşiană. Împotriva furtunii declanşate în jurul „femeii goale” din Cimitirul „Dumbrava”, spre cinstea ei, Eliza este de acord cu ceea ce făcuse sculptorul. „Sfântul din Montparnasse” soseşte la Buzău, unde va sta două săptămâni, timp în care se duce la pietrarii din Ciuta-Buzăului (satul cioplitorilor celebrei Tabere de sculptură Măgura), unde va ciopli, împreună cu aceştia, cele două socluri, pe care le va monta în cimitir. La începutul lunii iunie 1914, complexul „Rugăciunea” putea fi admirat pe aleea din dreapta Cimitirului „Dumbrava” din Buzău. Nici măcar cele două conflagraţii mondiale n-au reuşit performanţa „profanării” acestui monument artistic care a revoluţionat sculptura modernă, aşa cum a făcut-o această incredibilă „perioadă de tranziţie”! Spre ce „tranziţie”, mai bine zis, spre ce lume ne îndreptăm?
După cum evoluează „viaţa”, în toate ale ei, e greu să ne pronunţăm. Oricum, problema purificării noastre morale, prin artă, rămâne, deocamdată, unica posibilitate. Acest lucru l-au înţeles cel mai bine, se pare, hoţii de opere de artă!
Amar adevăr, dureroasă lecţie!
P. S. 1:
„Rugăciunea” a fost înălţată din nou pe soclul ei după ce o vreme a stat în curtea Muzeului Judeţean. Recuperată după primul furt, a fost iarăşi furată împreună cu bustul lui Petre Stănescu. Nici până astăzi hoţii nu au fost prinşi.
Buzăul este astfel mai sărac cu una din operele de artă care au revoluţionat sculptura modernă!
P.S. 2:
În Cimitirul „Dumbrava” au rămas, stinghere şi acuzator, doar cele două socluri ale „Rugăciunii” şi al Bustului Petre Stănescu. Pe piatra de Măgura, pe care trona cândva „Rugăciunea” a rămas, originală, doar semnătura marelui sculptor… După ani de căutări, poliţia s-a dovedit neputincioasă în prinderea jefuitorilor de morminte.
Un licăr de speranţă totuşi există. În decembrie 2012, Filiala Buzău a Uniunii Artiştilor Plastici a organizat un bal de binefacere în cadrul căruia a avut loc şi o tombolă pentru strângerea de fonduri necesare realizării unor noi replici în bronz a celebrului monument funerar. În aceeaşi idee, Club Rotary Buzău a organizat pe 26 decembrie 2012 un extraordinar spectacol având ca invitat pe inegalabilul artist Gheorghe Zamfir. A fost un regal. Din păcate, sumele strânse în cele două ocazii sunt departe de a acoperi costul turnării în bronz a respectivelor opere. Iniţiatorii acestui demers nu se dau bătuţi însă. Ei cred că oameni cu potenţial financiar se vor alătura acestui demers de suflet.
Speranţa moare ultima, nu?