La 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, trecea în eternitate, la Paris, marele sculptor Constantin Brâncuşi. De atunci au trecut aproape şase decenii, dar OMUL care a deschis căi nebătătorite în sculptura modernă a lumii este venerat peste tot în lume. Mai puţin decât s-ar cuveni în ţara lui, România, pe care a iubit-o cu toata fiinţa sa de „cobiliţar oltean” pentru care Hobiţa-Gorjului rămăsese un lucru sfânt!
O succintă „radiografie” a vieţii acestui ţăran filozof şi sculptor genial ne dezvăluie o personalitate cu totul ieşită din comun. Ca buzoian, m-am mândrit întotdeauna cu faptul că marele artist şi-a legat pentru eternitate numele său de cel al oraşului meu.
Trec peste „odiseea” monumentului funerar „Rugăciunea” din Cimitirul „Dumbrava” – Buzău, jefuit de câţiva ani de nemernici pentru care opera de artă nu reprezintă nimic, ci doar un mod de a face o afacere mai mult sau mai puţin bănoasă.
Despre cele întâmplate la Buzău în anul de graţie 1995 am publicat în cotidianul „Opinia” câteva episoade pe care le-am considerat şi le consider un îndreptăţit rechizitoriu la adresa celor care trebuiau să ocrotească şi să apere cu străşnicie valorile spirituale ale neamului nostru. Dar, unde iubire nu e, nimic nu e!
Acum, la 56 de ani de la trecerea marelui gorjan la cele veşnice, ne încumetăm să facem o scurtă incursiune în existenţa fabuloasă a acestui genial oltean.
Copilul nedorit, care a nemurit numele de Brâncuşi
Constantin Brâncuşi s-a născut la 21 februarie 1876 în satul Hobiţa, comuna Perşinari, judeţul Gorj. Părinţii săi erau Maria şi Radu Brâncuşi. Maria, ai cărei părinţi erau moşneni, a adus ca zestre o bucată de pământ care, în partea locului, se numea „curea”. Tatăl lui Constantin Brâncuşi mai fusese căsătorit înainte de Maria Diaconescu (numele de fată al mamei lui Constantin). Din prima căsătorie a rezultat un băiat, pe nume Grigore, fratele cel mai mare al sculptorului.
Dumnezeu a vrut să-l cheme la el pe Radu Brâncuşi mult prea devreme, chiar în anul în care Maria era însărcinată cu cel de-al şaselea fiu al celor doi, care va fi creştinat cu numele de Constantin. Deşi bolnav, olteanul nostru îi trage o mamă de bătaie Mariei, pentru că, în loc să-i aducă pe lume o fată,
i-a adus tot un băiat. De unde avea să ştie aprigul oltean că acest Constantin, nedorit de el, avea să-i nemurească numele pentru totdeauna! Văduva Maria a rămas să poarte de grijă celor şapte copii ai ei într-o casă în care cele şapte guri cereau întruna de mâncare precum puii de barză ce-şi făcuse cuib la marginea satului. Tatăl lui Constantin Brâncuşi, dincolo de faptul că-şi lucra singur cele câteva hectare de pământ arabil, avea un talent deosebit la dulgherie, fiind deseori chemat la înălţarea unei noi case în Hobiţa. Uneltele de dulgherie ale tatălui său îl fascinau pe Constantin, mai ales că tesla făcea minuni în mâna părintelui său.
La crâşma lui Spirtaru
Urmă clasele primare în satul natal, iar în vacanţele de vară era „ciobănel” la o stână de oi din munţii Parângului. Aici, în nopţile de vară, asculta fascinat poveştile ciobanilor bătrâni despre celebri haiduci ai plaiurilor olteneşti, despre Iancu Jianu, dar şi despre marele „domn” Tudor din Vladimiri. Culcat în strunga oilor, pe piei de berbec, urmărea noaptea cerul înstelat în arhitectura căruia distingea Carul Mare şi Carul Mic, iar spre dimineaţă, până să apară soarele, urmărea naşterea „Luceafărului de ziuă”.
După absolvirea celor patru clase merge la Târgu Jiu unde, în afara şcolii, face diverse „meserii” pentru a câştiga câţiva bănuţi. Printre altele va fi ucenic la o boiangerie pe care o părăseşte după ce stăpânul îi trage o bătaie zdravănă pentru faptul că era „colţos”. Adolescent fiind, pleacă pe jos din Hobiţa la Râmnicu Vâlcea, apoi la Slatina, unde munceşte pe unde găseşte ca lucrător agricol, ori ca băiat de prăvălie la un hangiu slătinean.
Cu banii strânşi la chimir pleacă spre Craiova. De cum se dă jos din tren descoperă în spatele gării o crâşmă cu mare dever şi o clientelă pestriţă. Era crâşma lui Spirtaru, negustor cunoscut în toată Craiova, dar şi în împrejurimi.
Constantin se angajează la crâşma lui Spirtaru, care îl îndrăgeşte pe tânărul său angajat, care îmbracă, astfel, şorţul verde al celor destoinici. În scurt timp tânărul „cobiliţar” din Hobiţa este avansat din „funcţia” de ospătar în cea de tejghetar. Ţine cu străşnicie, pe un caiet, contabilitatea banilor încasaţi din vânzarea „spirtoaselor”. Datorită sculelor rămase de la tatăl său, ciopleşte în ceasurile libere, în lemn, drege căruţe şi trăsuri boiereşti etc. Văzându-i destoinicia, Spirtaru îl dă la şcoala de meserii, gândind că nu i-ar strica în viitor un ginere talentat şi cinstit precum Constantin. După absolvirea şcolii de meserii, se leapadă de şorţul verde şi devine asociat în participare (minoră, evident), la crâşma lui Zamfirescu din centrul Craiovei.
Constantin Brâncuşi meştereşte acum dintr-o ladă de portocale o frumuseţe de vioară care îi lasă cu gura căscată pe toţi clienţii lui Zamfirescu. Mulţi dintre ei vor
să-l ajute cu ce pot pentru ca tânărul Constantin Brâncuşi să-şi continuie studiile la Belle-Arte în Bucureşti. Puţin după împlinirea vârstei de 22 de ani Constantin îşi vinde fratelui cel mare Grigore „cureaua” de pământ primită moştenire. Fascinat de sculptură, vine la Bucureşti şi se înscrie la şcoala de Arte Frumoase, înfiinţată prin Legea din 1864 de către Alexandru Ioan Cuza, condusă de pictorul Gh. Tăttărescu – gorjean de-al său. Timp de patru ani (1898-1902) Brâncuşi avea să-şi cizeleze aici talentul, pătrunzând, cu fiecare an, în tainele şi secretele artei adevărate. În timpul studenţiei leagă o trainică prietenie cu Petre Neagoe de la clasa de pictură dar se bucură şi de aprecierea afectuoasă a profesorului oltean Gerota, care îl voia urmaşul său la catedra de sculptură. Dintre lucrările realizate în anii studenţiei a făcut senzaţie Ecorşeul prin care tânărul sculptor oltean dovedea nu doar un talent excepţional, ci dovedea şi adânci cunoştinţe ale anatomiei omeneşti. În septembrie 1902, la vârsta de 26 de ani, dobândeşte diploma de absolvent al şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Nu-i lipsit de interes să amintim că, tot în anii studenţiei, realizează bustul în bronz al generalului Davila, bust ce poate fi admirat şi astăzi pe aleea centrală a Spitalului Militar din Bucureşti.
Nicolae Peneş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române