La 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, trecea în eternitate, la Paris, marele sculptor Constantin Brâncuşi. De atunci au trecut aproape şase decenii, dar OMUL care a deschis căi nebătătorite în sculptura modernă a lumii este venerat peste tot în lume.
Mai puţin decât s-ar cuveni în ţara lui, România, pe care a iubit-o cu toată fiinţa sa de „cobiliţar oltean” pentru care Hobiţa-Gorjului rămăsese un lucru sfânt!
O succintă „radiografie” a vieţii acestui ţăran filozof şi sculptor genial ne dezvăluie o personalitate cu totul ieşită din comun. Ca buzoian, m-am mândrit întotdeauna cu faptul că marele artist şi-a legat pentru eternitate numele său de cel al oraşului meu.
Trecând peste „odiseea” monumentului funerar „Rugăciunea” din Cimitirul „Dumbrava” – Buzău, jefuit de câţiva ani de nemernici pentru care opera de artă nu reprezintă nimic, ci doar un mod de a face o afacere mai mult sau mai puţin bănoasă.
Despre cele întâmplate la Buzău în anul de graţie 1995 am publicat în cotidianul „Opinia” câteva episoade pe care le-am considerat şi le consider un îndreptăţit rechizitoriu la adresa celor care trebuiau să ocrotească şi să apere cu străşnicie valorile spirituale ale neamului nostru. Dar, unde iubire nu e, nimic nu e!
Acum, la 56 de ani de la trecerea marelui gorjean la cele veşnice, ne încumetăm să facem o scurtă incursiune în existenţa fabuloasă a acestui genial oltean, din care vă prezentăm, astăzi, partea a doua.
De la Bucureşti la Paris, pe jos, în doi ani
Aflat într-o continuă căutare de sine, stăpânit de neastâmpărul vital oricărui artist de geniu, Constantin Brâncuşi pleacă din Bucureşti spre Paris în anul 1902. Va parcurge distanţa pe jos, în doi ani. Va fi însoţit de fostul său coleg de la Belle-Arte, Petre Neagoe, ardelean din Făgăraş, absolvent al clasei de pictură. Distanţa va fi parcursă în etape cu pauze în care cei doi vor întârzia în muzee precum Brukenthal din Sibiu, dar şi în cele din Ungaria, Austria, Germania, Elveţia etc.
Destinul a vrut ca la München cei doi să se despartă, Petre Neagoe fiind atras iremediabil de farmecul pictoriţei americane Anna Frankeul. Acesta o va urma în America, unde se va realiza ca pictor, dar va rămâne pentru totdeauna un prieten de suflet al marelui nostru oltean. După ani de zile va publica o carte care a făcut furori intitulată „Sfântul din Montparnasse” dedicată vieţii lui Constantin Brâncuşi, semnată Peter Neagoe!
În 1904, Constantin Brâncuşi va ajunge la Paris. Pentru a se întreţine, lucrează ca spălător de vase la restaurantul Chartier, făcându-i patronului bustul pe care îl va căra cu roaba până la salonul unde avea loc expoziţia.
Intră, pentru puţin timp, ca „ucenic” în atelierul marelui sculptor francez Rodin, pe care însă îl va părăsi în curând, argumentând că „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.
Stipendiile care-i vin din ţară sunt insuficiente, mai ales că Regina Elisabeta îi va retrage ajutorul financiar după ce acesta îl va părăsi pe Rodin, considerând gestul olteanului ca un afront adus marelui sculptor pe care Casa Regală din România îl preţuia foarte mult. Este, însă, revelator gestul lui Rodin, care nu se va supăra pe Brâncuşi ci, dimpotrivă, îl va aprecia pentru „Bustul” lui Chartier, „Copilul”, „Muza adormită”, „Chinul” etc.
Această primă perioadă din viaţa lui Constantin Brâncuşi la Paris este una de căutare febrilă a propriului drum în artă, dar şi de serioase neajunsuri financiare. Norocul lui se va numi Eliza Stănescu, soţia defunctului avocat Petre Stănescu din Buzău, care îi va comanda sculptorului grupul funerar „Rugăciunea”. Era în primăvara anului 1907, dar despre toate acestea am relatat mai pe larg în episoadele noastre anterioare. Cert este că, din acontul primit de la tânăra femeie din Buzău, C. Brâncuşi îşi va face un nou atelier, mult mai spaţios, în inima Parisului.
„Principesa X”, exclusă pentru… obscenitate
Între anii 1908 şi 1909, Constantin Brâncuşi realizează un alt monument funerar intitulat „Sărutul”, comandat pentru o sinucigaşă americancă, din iubire… În aceşti ani se leagă o prietenie strânsă între genialul gorjan şi pictorul (foarte tânăr în acei ani) Modigliani, precum între el şi poetul Guillaume Apollinaire. Între anii 1910-1912 sculptează „Narcis”, „Prometeu” şi „Pasărea măiastră”, precum şi primele schiţe ale „Domnişoarei Pogany”, dar şi „Muza adormită”.
În 1914, Brâncuşi deschide prima expoziţie personală la New York.
Între 1914 şi 1920, realizează „Fiul risipitor”, „Adam”, „Vrăjitoarea”, „Cariatida”, „Himera”, precum şi „Principesa X”, „Peştele” (prima versiune) şi „Tors de femeie”.
În 1920, îi este expulzată de la Salonul independenţilor „Principesa X” considerată „obscenă”. Mare scandal mediatic!
În 1921, destinul i-l va scoate în cale pe poetul american Ezra Pound, care va publica un impresionant studiu despre Brâncuşi însoţit de 24 de reproduceri.
Între 1922 şi 1924, iese de sub mâna-i măiastră „Tors de tânăr”, „Tors de fată”, „Leda”, „Negresa albă” şi altele.
Între 17 noiembrie şi 15 decembrie 1925, deschide o nouă expoziţie la New York cu un catalog semnat de Paul Morand. Are loc celebra dispută a sculptorului cu vama americană care considera „Măiastra” (alamă lustruită) ca nefiind obiect de artă, ci o încercare de a frauda fiscul american. Procesul va dura până în 1928 şi va fi câştigat de marele sculptor!
În 1932, va vizita Bucureştiul, invitat de primarul general al Capitalei, Dem. Dobrescu, în vederea realizării unui ansamblu statuar. Sculptorul propune „Fântâna lui Haret” ce urma să fie realizată în „Oborul” bucureştean, unde trăiau şi făceau negustorie mulţi olteni de-ai lui. Din păcate, peste puţin timp, Dem. I. Dobrescu, om cu dechideri largi spre arta modernă, va fi înlocuit (rotativa politică!). Noul primar nu va agrea propunerea lui Brâncuşi, iar acesta va accepta, în schimb, invitaţia celor din Târgu Jiu (1937) de a realiza (fără a fi remunerat) ansamblul: „Coloana pomenirii fără de sfârşit”, „Poarta Sărutului” şi „Masa rotundă” cu 12 scaune de piatră.
La mijlocul anilor ’30, C. Brâncuşi o cunoaşte pe Maria Tănase, tânără şi frumoasă, aflată în anii ei de glorie. Între cei doi se naşte o frumoasă poveste de dragoste. Maria Tănase îl va vizita pe sculptor de mai multe ori în capitala Franţei. Diferenţa de vârstă de peste 30 de ani nu i-a împiedicat să trăiască din plin clipa, conform expresiei „Carpe diem”!
Opera „decadentului” Brâncuşi, refuzată de comuniştii români
Între 1939 şi 1940, participă la expoziţia decenală a Muzeului de Artă Modernă din New York. Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Brâncuşi se va afişa ca un antihitlerist convins. Deşi trăitor în Franţa de aproape patru decenii, el nu renunţă la cetăţenia română.
Între 1941 şi 1944, sculptorul mai dă la iveală „Broasca ţestoasă”, „Foca” şi „Broasca ţestoasă zburătoare”.
Treptat, simte cum puterile îl părăsesc. Este perioada când olteanul nostru îşi face socotelile, gospodărindu-şi cu grijă chiverniseala. Expune în continuare la Philadelphia, Chicago şi New York, dar şi în Elveţia, la Yverdon şi Zürich.
La începutul anilor ’50, Brâncuşi propune Guvernului României bolşevizate ca opera sa şi atelierul din Paris să treacă în proprietatea statului român. Academia Română, reorganizată în 1948, în urma referatului întocmit de subinginerul de poduri Mihail Roller, acum membru al Academiei, recomandă ca „oferta” decadentului Brâncuşi să fie respinsă. În cadrul discuţiilor care au avut loc în zilele de 28 februarie şi 7 martie 1951, sculptorul C. Brâncuşi va fi ponegrit de Iorgu Iordan, George Călinescu (!) şi de A. Toma (toţi membri ai P.C.R.), dar mai ales de Alexandru Graur, care s-a pronunţat categoric împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.S.R. al acestor nedemne lucrări ale lui Brâncuşi! Sculptorul Ion Jalea i-a luat, în schimb, apărarea, în timp ce pictorii Lucian Grigorescu şi Jean Al. Steriade s-au abţinut de la orice comentariu.
Spre cinstea lor, criticul de artă George Oprescu, precum şi scriitorii Victor Eftimiu şi Camil Petrescu, au pledat în favoarea lui Brâncuşi, iar Mihail Sadoveanu, cel care prezida şedinţa, a tăcut mâlc. Acelaşi lucru l-au făcut şi Tudor Arghezi (vechi prieten al sculptorului), Geo Bogza, Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Perpessicius.
După aflarea oprobiului la care fusese supus în ţara lui, Constantin Brâncuşi, îndurerat, renunţă la cetăţenia română, devenind cetăţean francez.
Cu sufletul plin de amărăciune, marele sculptor va închide ochii la 16 martie 1957 şi va fi înmormântat în cimitirul Montparnasse la 19 martie. În toate enciclopediile lumii, marele sculptor din Hobiţa Gorjului este trecut ca cetăţean francez de origine română.
Oare nu acelaşi lucru s-a petrecut şi cu George Enescu? Ruşine să-ţi fie neam nerecunoscător!