Despre restaurantul „Odobeşti” s-a scris şi s-a vorbit mult în ultimul timp. Unii l-au ridicat în slăvi, considerându-l cea mai elegantă „prăvălie” de pe Calea Moşilor, găsindu-i termeni de comparaţie cu „Athenee”, „Cina”, „Capşa”, „Bucureşti” etc.
Alţii, dimpotrivă, i-au contestat vehement atuurile, apreciind că totul nu-i decât o farsă pe banii fraierilor, adică ai clienţilor. Citeam deunăzi într-o revistă ce se vrea de „cinci stele”, că aici totul e „spoială”, că aparenţele înşeală, iar preţurile îţi taie răsuflarea, ca să nu mai vorbim de lipsa de profesionalism a personalului! Unde să fie adevărul, mi-am zis? Nu-i mai puţin adevărat că ori de câte ori treceam pe Calea Moşilor, trăgeam discret cu coada ochiului spre cei care, degajaţi şi volubili, parcă lipsiţi de griji, intrau în local ori ocupau loc pe terasă, la mesele de un alb strălucitor, peste care, asemenea unor „sombrero” uriaşe, tronau umbrelele „Marlboro”. Deşi restaurantul mă atrăgea ca un magnet, îl priveam ca pe un lucru interzis. Mă obsedau zvonurile despre preţurile astronomice practicate aici.
Totuşi, într-o zi, îmi iau inima-n dinţi, ceva bani în buzunar (pentru orice eventualitate) şi purced spre respectivul local. E o seară liniştită de iulie. Asfaltul oraşului emană nemilos căldura înmagazinată în timpul zilei. Simt cum broboanele de sudoare îmi alunecă nestingherite pe frunte, pe gât. Îmi desfac nodul de la cravată. E aproape zece seara. Ajung în dreptul intrării principale, o intrare discretă, anonimă. Un vas de stejar lăcuit, în care se răsfaţă o floare exotică, cu frunze ca nişte aripi de acvilă regală, te îmbie, totuşi, spre uşa restaurantului. Pe peretele din dreapta, într-o placă de marmură albă sunt săpate, în relief denumirea restaurantului şi anul înfiinţării – 1911! Aşa-zisul hol de intrare, unde până mai ieri se vindeau ţigări şi brichete, e complet degajat, tapetat cu vinilin alb, de efect şi fotolii comode de deconectare. Uşa de la intrare are geamul mat cu un desen în stil galée, comandat special la Buzău. De cum păşesc în interiorul restaurantului, mă întâmpină o tânără cu alura unui manechin de lux. E suplă, înaltă, elegantă, frumoasă! Îmi declin numele şi mobilul vizitei, rugând-o să mă pună în legătură cu patronul. Cu un zâmbet discret ce-i luminează chipul bronzat (ulterior am să aflu că o cheamă Corina Dumitrescu, că e absolventă a Liceului Economic nr. 3 din Bucureşti, are 21 de ani, tatăl e inginer, iar mama arhitectă), mă invită să iau loc pe unul din cele două fotolii „boiereşti”, situate în stânga intrării. Cu paşi supli, ce-ţi dau sentimentul că pluteşte, dispare după unul din stâlpii de rezistenţă îmbrăcaţi şi ei în oglinzi de cristal de Buzău. Îmi arunc ochii prin local. Pe fiecare masă, câte un sfeşnic în care ard lumânări albe. În vaze elegante, garoafe roşii, albe, violet… În rest, o lumină discretă, difuză, dă o notă de linişte şi echilibru interiorului. Localul e intim, aproape mic din punct de vedere al spaţiului folosibil. Din cele douăsprezece mese sunt ocupate cam jumătate. Un pian situat în partea cealaltă a localului, lângă scenă, îţi dezvăluie sonorităţi nebănuite. Are placă de bronz, îmi zic în gând. Pianistul nu-i altul decât renumitul Petrică Munteanu, fostul dirijor, preţ de 40 de ani, al Teatrului de revistă „C. Tănase” din Bucureşti. Pianul aleargă discret, languros chiar, în urma viorii care cântă o melodie sud-americană. E un program de caffée-concert! La ora 23 cei doi vor trage „oblonul” şi va începe show-ul de noapte susţinut de o trupă de balet a la „Moulin Rouge”, cu solişti renumiţi… Dar să nu anticipăm!
„CLIENTUL NOSTRU, STĂPÂNUL NOSTRU”
Pereţii restaurantului sunt îmbrăcaţi în lemn de stejar lăcuit, peste care, „aruncate” cu discreţie şi bun gust, se odihnesc tablouri de Horia Pătraşcu. Unicate, cumpărate cu bani grei de la Galeriile Fondului Plastic. Îl felicit în gând pe cel care a avut această idee. În preajma clienţilor de la cele şase mese ocupate, ospătarii sunt numai ochi şi urechi! (Ce bine se potriveşte aici zicala „Clientul nostru, stăpânul nostru!”). Ei vin şi pleacă, purtând pe tăvi de argint mâncăruri, al căror miros îmi stimulează nepermis de mult sucul gastric! Să fim serioşi, am venit să muncim, nu să ne distrăm sau să mâncăm şi încă la un restaurant de lux, îmi zic în gând. Fără să vreau, aud când una din ospătăriţe îi şopteşte discret unui client „V-am adus ce m-aţi rugat, file de somon fumée”. Mi se face frig! Nu-i mai puţin adevărat că, datorită instalaţiei de aer condiţionat, am uitat de mult de „arşiţa nopţii” de dincolo de pereţii restaurantului…
Discret, de parcă aş fura dosarele informatorilor din seifurile SRI-ului, subtilizez o mapă „Odobeşti” cu meniurile şi băuturile zilei… citesc şi nu-mi vine să cred! Să existe astea toate „aici”, la un restaurant de pe Calea Moşilor? Dar, dacă visez? Mă ciupesc de obraji. Tresar. Deci, sunt treaz. Citesc în fugă câteva din specialităţile restaurantului: caneloni cu ciuperci, cremă de ciuperci cu ficăţei şi piept de fazan, cremă de ciuperci cu raci, file de şalău bonne femme la grătar, şalău la grătar, cotlet de căprioară cu ciuperci, cotlet de mistreţ, fazan a la Neva, fazan cu sos vânătoresc, file de căprioară, muşchi de mistreţ împănat, pulpă de fazan cu fructe la tavă, gordon bleu din piept de pui, cheftan libanez, pui a la Kiev, şniţel Palermo, chateaubriand, cotlet volastana, mixed grill, frigărui din morun, muşchi de porc a la Odobeşti, rulou de vită cu fructe, tochitură moldovenească din muşchi de porc, mici, sărmăluţe de porc (parcă mai vii de-acasă!) etc. Când mă uit la vinuri şi mai ales la preţuri, „amfitrioana” vine însoţită de un bărbat tânăr, brunet, elegant (la patru ace!). Ne salutăm civilizat, în timp ce ne prezentăm:
– Deci, dumneavoastră sunteţi patronul acestui „miracol” bucureştean? Deci, dumneavoastră sunteţi celebrul Alexandru Răducan?
– Mă gratulaţi cu prea multe epitete şi nu e cazul, mai ales că o parte a presei m-a atacat. Că restaurantul ar fi un „miracol” e iarăşi o exagerare, uneori abil dirijată de cei care nu văd cu ochi buni ceea ce se întâmplă cu noi şi cu alţii la ora actuală. Restaurantul „Odobeşti” este un local care a făcut şi face eforturi astfel încât clienţii care îi calcă pragul să petreacă o seară plăcută, deconectantă. Omul nu intră în fiecare zi în restaurant. „Miracolul” despre care se vorbeşte, uneori, nu este altceva decât efortul financiar făcut de noi în cei doi ani de când am preluat restaurantul. Toate beneficiile pe care le-am obţinut în acest timp au fost reinvestite în amenajări, sumă ce se ridică la multe milioane. Tot ceea ce vedeţi aici este rodul acestui mod de a gândi în noul context social. Nu mi-am cumpărat nici vilă, nici maşini, nici alte facilităţi nu mi-am permis. Dorinţa mea a fost să fac un restaurant aşa cum l-am visat: elegant, discret, accesibil ca preţuri.
– Apropo, circulă ideea că practicaţi printre cele mai piperate preţuri din Bucureşti…
– Nimic mai neadevărat. Ca să vă convingeţi, priviţi aici, şi dl. Răducan îmi întinde mapa pe care o răsfoisem „discret” până la venirea dânsului. Începe să-mi citească preţurile diferitelor preparate, de la aperitiv la desert. Unele sunt într-adevăr „rezonabile”: un mic – 50 lei, o ciorbă de morun – 267, o supă de văcuţă cu tăiţei – 154, creier pane – 338, şniţel Palermo – 796, rulou de vită cu fructe – 871, sarmale de porc – 700 lei etc. Este adevărat, ne mai spune dl. Răducan, că sunt şi specialităţi din vânat care costă bani grei, dar acestea sunt comandate, în special de străini. Având dolari, să zic aşa, aceştia îşi permit să lase câteva zeci de mii de lei într-o seară la restaurantul nostru. Apoi, să nu se uite că omul, fie el şi cu venit mediu, nu vine în fiecare zi la restaurant! Aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment important din viaţa fiecăruia dintre noi merită făcute în condiţii speciale. Din acest punct de vedere, să ştiţi că noi practicăm în mod curent rezervarea de mese „particulare” ori oficiale, inclusiv rezervări ale diverselor ambasade. Deci, preţurile pe care le practicăm sunt preţuri accesibile faţă de alte restaurante de lux. Despre modul nostru de servire sau despre calitatea mâncărurilor noastre, vă rog să întrebaţi clienţii sau, de ce nu, apelaţi la „cartea de onoare” a restaurantului. Intrarea nostră în Europa poate fi făcută şi prin restaurantul „Odobeşti” de pe Calea Moşilor. Un restaurant bun poate face uneori, mai mult decât o cohortă de diplomaţi!
Nicolae Peneş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române