Ca oricare mare personalitate pe care destinul şi-a pus pecetea de „nemuritor”, Nicolae Titulescu a avut, de-a lungul unei vieţi de excepţie, în egală măsură, şi prieteni şi duşmani. Inteligenţa, cultura, prestigiul de care se bucura îi deranjau şi nelinişteau pe politicienii camarilei regale. Îi deranja, mai ales, faptul că reuşise să facă „în numele unei ţări mici o politică mare”.
Dar nu despre invidie, duşmanie şi ură vrem să vă mărturisim acum, ci despre IUBIRE – înţeleasă în dimensiunile ei purificatoare, sublime, eterne. Nicolae Titulescu a fost şi va fi, cu siguranţă, oricâte furtuni se vor abate pe mările lumii politice, idolul multor generaţii de români, tineri sau mai puţin tineri, bărbaţi sau femei, elevi sau studenţi, oameni simpli ori academicieni. Şi cum ar putea fi altfel, când Nicolae Titulescu îşi făcuse din lupta pentru drepturile şi cauza României singurul său crez în viaţă? „Eu, mărturisea mereu peregrinul pe drumurile Europei, am văzut toate ţările, la ele acasă sau la muncă, spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească (…) Şi am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul ei”.
A crezut şi a luptat până la ultima picătură de energie (deşi fusese pur şi simplu alungat de mai marii României anului 1936), convins că „cel mai mare bine ce se poate înfăptui şi cel mai plăcut lui Dumnezeu este acela ce se face Patriei sale”.
Pentru eleganţa şi elocinţa sa, pentru inteligenţa şi patriotismul său ardent, pentru farmecul său personal, neegalat de nici un alt diplomat român, Nicolae Titulescu a avut privilegiul de a fi „iubit”, până la idolatrie, de două mari spirite ale neamului nostru: Cella Delavrancea şi Elena Văcărescu!
„Primăvara aceea îmi rămâne în minte ca o carte citită cu încântare”, îşi va aminti peste ani, marea pianistă, despre o clipă din viaţa Parisului anilor ‘20. „Ne-am plimbat amândoi în toate pădurile din jurul Parisului. Îmi telefona din două în două zile amintind că vine să mă ia la plimbare după-amiaza. Nu refuzam, fascinată de fantezia inteligenţei sale şi de puritatea sufletului de copil răsfăţat care mă întorcea la propria mea copilărie.”
La vremea respectivă, Nicolae Titulescu era ministru plenipotenţiar la Londra, iar marea noastră pianistă locuia la Paris, integrată vieţii muzicale a Oraşului-lumină. De altfel, concertele sale făceau, de fiecare dată, săli pline, Cella Delavrancea strălucind pe scenele Parisului aşa cum o va face, decenii de-a rândul, la Berlin, Budapesta, Bucureşti sau aiurea.
Tineri, frumoşi, rafinaţi, cu afinităţi intelectuale apropiate, patrioţi până în străfundurile fiinţei lor, aureolaţi de gloria ce le înnobila numele, între cei doi s-a închegat o prietenie plină de respect reciproc şi sinceră afecţiune. Că acestei prietenii îi putem desluşi şi unele accente „particulare” nu este invenţia noastră, dacă dăm crezare (şi nu ştiu de ce n-am face-o) mărturisirilor aceleiaşi Cella Delavrancea: „Adeseori rămâneam acasă, Titulescu se plimba în odaie, îmi recita părţi dintr-un discurs pregătit pentru şedinţa de la Geneva, unde trebuia să apere drepturile românilor din Transilvania”. Tot atunci, îşi mai aminteşte pianista cum marele diplomat şi-a deschis larg ferestrele sufletului. „Nu ţi-am spus niciodată ce însemni pentru mine (…). Eşti cel mai puternic catalizator pe care mi-l doream, eşti, dumneata, eşti… Se apropie de o icoană veche, atârnată lângă pian şi o sărută «Asta eşti». În mine tremura sfială şi duioşie, două suflete se atinseseră. Eu tăceam, el avea ochii plini de lacrimi. Mi-a luat mâinile amândouă, mi le-a sărutat şi a plecat. Timpul acela al prieteniei noastre de câteva luni, la Paris, când venea la mine din două în două zile, rămâne închis într-un cerc de lumină”.
Elena Văcărescu, în memoriile sale, ne dă, în schimb, măsura unui alt fel de a-l „citi” pe „Titus”, cum îi plăcea să-l alinte pe marele diplomat. „Alături de el am petrecut luni şi luni din viaţa mea, am colaborat, am reflectat şi-am suferit alături de el, iar timp de douăzeci de ani privirile mele s-au îndreptat spre faţa sa de idol cu buze groase şi obraji arămii sub ochii pătrunzători şi plini de lumină.”
Izgonit de rege şi de cei ce se pretindeau aleşii naţiunii
Se ştie, după durerosul eşec al iubirii dintre prinţul Ferdinand şi tânăra domnişoară de onoare a reginei Carmen Sylva, Elena Văcărescu a luat calea exilului în Franţa, unde ani şi ani a luptat, alături de alţi intelectuali patrioţi, pentru drepturile ţării sale de obârşie – România! Elena Văcărescu a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Titulescu, în calitatea sa de membră în Delegaţia permanentă a României la Geneva. De altfel, aceasta s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, semnătura sa (ca reprezentantă a României) se află pe actul de constituire, a cărui copie a fost încastrată în fundaţia Palatului din Geneva.
Cunoscându-l în toată frumuseţea şi strălucirea personalităţii sale, preţuindu-i, ca nimeni altul, capacitatea de a intui mersul vremii, Elena Văcărescu avea să spună: „Titulescu a fost mai mult decât un om de stat; el a fost un profet”.
Din nefericire, „profetul” Titulescu avea să se stingă la Cannes (Franţa) în primăvara dramaticului an 1941. „Alungat din ţară, izgonit de rege şi de cei ce se pretindeau aleşii naţiunii”, marele bărbat avea, totuşi, tăria să lase cu limbă de moarte ca rămăşiţele-i pământeşti să fie înmormântate la Braşov, în chiar inima României, al cărei grănicer şi paznic de fier a fost. De altfel, la trei ani de la trecerea în eternitate a lui Nicolae Titulescu, Elena Văcărescu îi va dedica o emoţionantă poezie (scrisă în limba franceză), găsită de noi la Biblioteca Academiei Române, fondul Elena Văcărescu, secţia „Manuscrise şi carte rară”. Iată în tălmăcirea prof. Brânduşa Negulescu, cum sună aceste emoţionante versuri:
Trei ani de când în tine doarme totul, iar tu veghezi
Suflet deschis dorinţelor măreţe,
Dezlănţuind gândirile-ndrăzneţe,
Victorie, odinioară de umbre, azi de mânie,
Om mare nu ţi-au dat crezare ţie!
Dar al viitorului făcut trecutului nostru,
Fiece oră vesteşte şi orice zi arată
Urma-ţi strălucitoare lăsată!
Patria neliniştită, vai, în tine plânge
Doar tu i-ai fost pământ şi sare,
O, fiule, ţara ta nu moare.
Nemurirea ei îţi va veghea veşnicia.
14 martie 1944
Nicolae Peneş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române