Natura a fost darnică cu Alexandru Marghiloman, în sensul că i-a dat o inteligenţă vie, superioară, ci şi o înfăţişare de om distins, dublate de o sănătate de fier. Diplomatul Alexandre Telemaque, în însemnările sale „Efemeride diplomatice”, nota: „Toţi cei care l-au cunoscut pe Alexandru Marghiloman şi nu erau atinşi de invidie, au fost atraşi de acest om cu multe şi bogate însuşiri intelectuale şi sufleteşti, îmbinate într-un fizic chipeş şi impunător (…). Era prin esenţa sa un ales al naturii omeneşti”.
Dar, cu trecerea anilor, oboseala, stresul, disputele parlamentare care îl solicitau nu doar intelectual, „săpau” la sănătatea de fier a omului Marghiloman. Desele vizite la renumiţi medici din Paris ori Viena dovedesc cu prisosinţă că, vorba lui Lucian Blaga, „dar la rădăcină apa sapă, sapă”.
Primele semne ale bolii care avea să-l răpună în 10 mai 1925 au fost durerile, uneori insuportabile, din zona pancreasului. Erau aşa zisele dureri de bară dintre abdomen şi torace. Ele s-au înmulţit, îndeosebi, după căderea guvernului condus de el. El „trădător de neam”? El „proscris” că salvase prin Pacea cu Puterile Centrale ceea ce mai putea fi salvat? Aceste întrebări năucitoare îi amărau din ce în ce mai mult zilele. Înţelegea că-l trădase Ionel Brătianu, care toată viaţa i-a fost adversar politic. Suporta ura făţişă a lui Take Ionescu, suporta „gura spurcată” a lui C. Argetoianu şi a presei aservite lui Brătianu etc. Ce nu putea uita era lipsa de loialitate a celui ce i se zicea „Ferdinand cel loial”. Recunoştea că greşeli făcuse şi el destule într-o viaţă de om, dar de trădat n-a trădat niciodată. Ştia prea bine că-şi supărase profund „mentorul”, pe Carp, în mai multe rânduri. Dar între ei era vorba de convingeri şi principii care uneori nu făceau „corp comun”.
La toate acestea şi la încă multe altele medita Alexandru Marghiloman retras în ultimii ani, după război, la vila sa „Albatros” din Buzău, oaza sa de linişte şi meditaţie.
Politica îi intrase în sânge precum cancerul la pancreas
Să nu ne imaginăm cumva că „retragerea” la Buzău era una definitivă prin care el înţelegea să se dezică de viaţa politică. Nu! Politica îi intrase în sânge precum cancerul la pancreas. Pe amândouă le suporta cu stoicism. În mai 1920, Partidul Conservator-Progresist (noua denumire a vechiului său partid al cărui preşedinte era din 1914) participă la alegeri cu un nou program adaptat noilor vremuri. Dar „suntem bătuţi peste tot” notează el lapidar la data de 31 mai 1920. „De altminteri este foarte natural, căci nu putem promite nici pământ gratis, nici pădurile în plus, ca ţărăniştii, nici noi exproprieri şi izlazuri ca Guvernul. Rolul nostru nu poate reîncepe decât când va fi terminat procesul agrar.”
Se vede treaba că Alexandru Marghiloman mai spera ca prin noua denumire a fostului Partid Conservator şi prin noul său program va accede chiar la guvernare în combinaţie cu alte forţe politice ivite după război. Dar, vorba românului: „Speranţa moare ultima!”. Ce nu putea pricepe omul politic Marghiloman era faptul că baza sa electorală era aproape dispărută odată cu introducerea votului universal. Şi, vorba lui, fusese expropriat de mii de hectare, iar ca el mulţi alţi foşti moşieri. Ce mai aveau ei de oferit în afară de bune intenţii?
Deşi boala ca şi politica îşi urmau ireversibilul lor curs, nu în „beneficiul” lordului valah, bineînţeles, el continuă să scrie în presă şi să ţină conferinţe la Iaşi, Craiova, Bucureşti (Institutul Social Român). „Conferinţa mea asupra doctrinei conservatoare a avut un mare succes (ţinută la 4 februarie 1924). Sala era ticsită, mulţi prieteni n-au putut intra în sală. Lume şi doamne din toate ramurile sociale, mult tineret. Ovaţii la ieşire. Spontaneitatea acestei manifestaţii este un semn al timpurilor”, sublinia el în „Notele politice” (apărute în 1927, la doi ani după decesul său).
Deşi e aplaudat, pentru stilul şi prestanţa sa, Partidul Conservator-Progresist se destrăma văzând cu ochii. Foştii săi amici îşi căutau alte partide sub umbrela cărora să intre în Parlament. Lângă el rămân, din ce în ce, tot mai puţini prieteni.
În schimb, familia regală îl cultivă cu asiduitate. Vechile asperităţi de la încheierea războiului au fost date uitării şi de el, dar şi de Rege şi Regină!
Iată ce notează el la 3 februarie 1921: „La ora 5 m-am prezentat la ceai, la Regină. Extremă amabilitate pentru soţia mea şi pentru mine. (…).Regina m-a făcut în două rânduri să-mi părăsesc locul pentru a vorbi cu mine. Ce schimbate sunt vremurile .”
Dacă relaţia sa cu Casa Regală e tot mai bună, nu acelaşi lucru se întâmplă în politică. În martie 1922, Partidul Conservator-Progresist participă la alegeri în cartel electoral cu Partidul Poporului, dar organizaţia buzoiană nu obţine nici măcar un singur loc în Parlament. Marghiloman constată cu durere că tot zbuciumul său politic devine din ce în ce mai inutil, deşi îi vine greu să recunoască acest lucru. Şi nici nu o face. Cei care au rămas lângă el nu trebuie să-şi piardă încrederea şi speranţa în zile mai bune pentru Partidul Conservator-Progresist!
În acest context, starea lui de sănătate se deteriorează constant. Boala îl chinuie din ce în ce mai mult. În ultimă instanţă se dă pe mâna somităţilor de la Facultatea de Medicină din Viena, care îl supun neîntârziat unei operaţii de cancer la pancreas. Aici va rămâne preţ de patru luni. La jumătatea lui februarie 1925 revine în ţară. Nu se opreşte la Bucureşti, ci la vila „Albatros”. Simte că sfârşitul nu e prea departe. La 25 februarie 1925, Miron Cristea devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. De pe patul de suferinţă de la vila „Albatros”, Alexandru Marghiloman îi trimite întâiului patriarh al României o sensibilă şi mişcătoare scrisoare ce va fi publicată în ziarul „Îndrumarea” din 15 martie 1925. Printre altele, în respectiva misivă el scria: „Nu pot veni la Bucureşti ca să aduc Sanctităţii Voastre omagiile mele şi ale tuturor amicilor mei politici. Le exprim prin aceste câteva rânduri: Scriu cu smerenie că Atotputernicul a îngăduit ca sacrificiul unei generaţii să atingă ţelurile pe care patriotul cel mai înflăcărat le putea întrezări într-un viitor îndepărtat. Scriu şi cu bucuria că acest mare act se împlineşte prin Sanctitatea Voastră. Religia noastră ortodoxă merita splendoarea acestei înălţări.”
Primăvara anului 1925 îşi revărsa din plin splendorile sale peste superba grădină a vilei „Albatros”, arborii şi arbuştii aclimatizaţi prin ani îşi desfăcuseră demult mugurii asemeni unor candelabre cereşti. Zilnic, când soarele primăvăratic îşi trimitea cu generozitate razele-i dumnezeieşti, Marghiloman, ajutat de credincioasa şi frumoasa sa soţie, stătea ore în şir pe scaunul de bambus, învăluit în covoare moi cu motive româneşti. Retrăia, nu de puţine ori, fericiţii ani ai tinereţilor sale, acei în care la „Albatros” soseau invitaţi din înalta societate pentru a lua parte la balurile şi petrecerile oferite de el cu generozitate. Acum, când trecuse cu puţin peste vârsta de 71 de ani se simţea un bătrân (el bătrân?), sleit de puteri. Ce se va alege din toată truda lui de-o viaţă? Caii, caii lui de rasă, recunoscuţi în toată Europa, hipodromul buzoian, întins pe 40 de ha, padocurile moderne pentru perpetuarea valorilor rasei de pur sânge, ce vor face fără el? Fără voia lui ochii i se umplură de lacrimi. Dar arborii parcului, pe care îi considera ca pe copiii lui, ce se va alege de ei?
„Am închis ochii? Pace bună.”
La începutul lunii mai a anului 1925 a cerut să mai fie dus o dată în parcul vilei. Soarele era orbitor, iar aleea trandafirilor din faţa vilei era parcă mai frumoasă ca oricând. Simţea cum îl oboseşte soarele, tremurul frunzelor, clipocitul apei în heleşteul din apropiere. O rugă pe Maria, buna lui soţie, să-l ducă în casă. Nu mai avea puterea să suporte nici măcar splendorile binecuvântate ale lui mai. În noaptea de 9 spre 10 mai a început să agonizeze. Cu ochii înroşiţi de nesomn, Maria şi medicii îl vegheau, după ce îi dăduseră sfânta împărtăşanie. Duminică, 10 mai 1925, spre seară, „lordul valah” trecea în eternitate. Maria Marghiloman a desigilat, în prezenţa rudelor, o scrisoare în care stăpânul de la „Albatros” îi scria la 25 decembrie 1924 (chiar în ziua de Crăciun) următoarele: „Voinţa mea expresă este ca trupul meu să nu fie mutilat. Am închis ochii?Pace bună. Nu voiesc autopsie şi alte zgândăreli ca să se ştie adânc pentru ce am murit.
Nu voiesc să se ţie discursuri, nici acasă, nici la cimitir. Doresc o înmormântare de tot simplă (…). Ceremonia se va face în casă, de unde cortegiul va porni direct la groapă. Totul se va petrece într-o dimineaţă, între orele 10-12,30, aşa se va cruţa timpul tuturor (…).
A doua zi de după înmormântare caii vor reapare pe Hipodrom. Jokey- Clubul îmi va nota «Mersi» Alexandru Marghiloman”.
Guvernul Ionel Brătianu n-a fost surprins când s-a telefonat de la Prefectura Buzău că Alexandru Marghiloman trecuse la cele veşnice. Ziarele centrale şi locale se întreceau în a deplânge sfârşitul celui care fusese prim-ministru în cele mai grele momente ale României în timpul războiului. Guvernul a răsuflat uşurat când a văzut că cel dispărut nu-şi dorea funerarii naţionale. Corpul neînsufleţit a fost transportat la Bucureşti într-un vagon mortuar, marţi 12 mai 1925 şi depus în locuinţa sa din strada Mercur 14, urmând ca înmormântarea să aibă loc miercuri 13 mai 1925. Amintim că luni, 11 mai, la vila „Albatros” fusese oficiat un serviciu religios de către episcopul Ghenadie, înconjurat de un sobor de preoţi din oraşul Buzău.
„Superb ca un zeu, singur în mijlocul furtunii”
Despre moartea lui Alexandru Marghiloman a scris aproape toată presa centrală şi locală. Iată ce scria în „Aurora” din 13 mai 1925 dr. Nicolae Lupu: „La vila Albatros a trecut din viaţa aceasta pe celălalt tărâm Alexandru Marghiloman. Este o pierdere ireparabilă pentru poporul românesc. Cu el dispare fără îndoială oratorul parlamentar cel mai talentat al generaţiei trecute şi prezente, debaterul cel mai puternic şi mai elegant în acelaşi timp, dispare omul de caracter cel mai tare, dispare în fine o experienţă politică bogată, o inteligenţă superioară prin claritatea ei, dispare un civilizat, un occidental, un om. Acest mare om dispare prea devreme (…). Îl voi păstra viu veşnic, în memoria mea, pe Alexandru Marghiloman din 1919 în Camera de la Atheneu, când, superb ca un zeu, singur în mijlocul furtunii şi al inamiciţiilor bine hotărâte a cucerit întregul Parlament şi în uluirea sufletească a lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman a realizat o clipă rară în viaţă: adevărul a biruit minciuna şi sinceritatea debarasa ipocrizia.”
Deşi nu şi-a dorit funerarii naţionale, populaţia Bucureştiului a fost, într-un număr impresionant, în urma carului mortuar. Serviciul religios, de la Cimitirul Bellu a fost oficiat de patriarhul Miron Cristea.
Înhumarea se făcu în cavoul familiei, acolo unde „odihneau” deja Iancu Marghiloman (1892), Irina Marghiloman (1911) şi fratele mai mic Mişu Marghiloman (1923).
Precizare:Episodul III al articolului „Pictorul Gh. Ciobanu sau fascinaţia culorii“, publicat marţi 14 mai, în OPINIA, face parte din eseul scriitorului Nicolae Peneş, fiind scris în totalitate de către Gheorghe Istrate aşa cum apare semnalat în episodul III.
Nicolae Peneş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române