Una dintre marile idile ale perioadei interbelice a fost şi aceea dintre Maria (Maruca) Cantacuzino şi George Enescu. Descendentă din vechi familii de boieri moldoveni, viitoarea prinţesă Cantacuzino, prin căsătoria cu Mihai G. Cantacuzino (1867 – 1928), avea să joace un rol covârşitor în viaţa celui care ne-a dat în dar nu doar nemuritoarele „Rapsodii”, ci şi acel inegalabil „Oedip” – scris de compozitor într-o perioadă de mari convulsii sentimentale.
„Din prima clipă când s-au întâlnit, pe o alee de brazi din Sinaia, scrie Cella Delavrancea în cartea sa «Dintr-un secol de viaţă», au priceput amândoi că soarta îi va ţine legaţi până la moarte”. Despre Maruca spunea că „avea un chip ce te fascina, cu trăsături severe”. Se zice că ceea ce te frapa, din prima clipă la ea, erau ochii mari, negri, care te hipnotizau cum şarpele hipnotizează prada. De altfel, farmecul ei va subjuga într-atât pe genialul muzician, încât acesta, deşi va suferi cumplit, o va ierta pentru neaşteptata şi mistuitoarea ei pasiune pentru Nae Ionescu, dintre anii 1929-1935. Oare, ne întrebăm, nu în acest răstimp a fost compusă opera „Oedip”, a cărei premieră va avea loc la Paris, în 1936? Dar, pentru a înţelege mai bine fascinanta poveste de dragoste a celor doi, să încercăm o rememorare a vremurilor în care eroii dramei nici nu bănuiau ce pline de neprevăzut sunt uneori… căile Domnului!
George Enescu, un tânăr de o frumuseţe excepţională
Să ne imaginăm că suntem, ca într-un tunel al timpului, în fierbintea vară a anului 1905. George Enescu era, pe atunci, la cei douăzeci şi patru de ani săi, dincolo de aureola numelui, un tânăr de o frumuseţe excepţională. Fotografiile de epocă ne-o confirmă. Iar el era conştient de aceasta! De altfel, către sfârşitul vieţii, avea să-şi amintească cu nostalgie: „Era cândva timpul când o superbă actriţă, Lupe Velez, mă desemnase, în cadrul unui sondaj făcut printre artistele de cinema, drept un bărbat foarte acceptabil… eram atunci un bărbat foarte frumuşel.”
Pe una din aleile Castelului Peleş, castel unde regina Carmen-Sylva, mare iubitoare de muzică, pictură, poezie, ea însăşi poetă, obişnuia să invite personalităţi artistice ale timpului, o întâlni George Enescu, pentru întâia oară pe Maruca Cantacuzino. Soţul ei, fiul „Nababului”, tânăr umblat prin lume şi cu vădite ambiţii politice, era, pe atunci, primar general al Capitalei.
Prietenă apropiată cu Regina Maria (se zice că nici nu se deranja să se ridice de pe fotoliu când aceasta o vizita la Palatul Cantacuzino), recunoscută pentru inteligenţa, farmecul şi originalitatea sa, Maruca era deja o prezenţă constantă a anturajului regal. Ce s-a petrecut în sufletele celor doi, când ochii negri, faraonici ai Marucăi îi întâlniră pe cei blânzi şi calzi ai tânărului Enescu, nu-i greu de imaginat. {i el şi ea au rămas, în pofida episodului Nae Ionescu, robii iubirii. Mai ales el! Pentru George Enescu, Maruca a fost, totdeauna, PRINŢESA MEA, pe când el n-a depăşit apelativul „Pinx”.
Dragostea platonică dintre cei doi a durat, după mărturiile ce se desprind din corespondenţa lor, până în vara anului 1915. Aceeaşi Cella Delavrancea, care cânta, la seratele muzicale de la Castelul Peleş sau de aiurea, alături de Enescu, îşi va aminti că acesta i-a purtat Marucăi „o adoraţie cu caracter de fetişism”, că era pur şi simplu vrăjit de capriciile ei! Pentru că veni vorba de „capricii”, nu e lipsit de interes să arătăm că, mare iubitoare de natură, de multe ori, prinţesa dispărea, uneori preţ de două săptămâni, fără să dea de veste cuiva, nici măcar soţului ei. Împreună cu „doi ţărani, vechi prieteni de pe moşia Tescani a Doamnei Rosetti (mama Marucăi – n.n.), urca călare pe culmile Carpaţilor, unde noaptea, spunea dânsa, stelele îi săreau în poală”.
S-au cunoscut la Paris, prin intermediul principesei Elena Bibescu
Tulburătoarea poveste de iubire dintre cei doi a continuat, ani de-a rândul, şi pe cale epistolară. Confidentă le-a fost Nineta Duca, fiica arhitectului George Duca şi a Olgăi Duca, născută Brăiloiu – fostă elevă a lui George Enescu. Se cunoscuseră la Paris, prin intermediul principesei Elena Bibescu, mare admiratoare şi susţinătoare a lui George Enescu, mai ales în anii săi de început. Această corespondenţă, datând în special, din perioada 1915-1924 şi care cuprinde 40 de scrisori ale lui Enescu către „la Princesse aimée” sunt „emoţionante, chiar răscolitoare”, după cum ne mărturiseşte Ilie Kogălniceanu, în interesanta sa carte „Destăinuiri, despre George Enescu” apărută în 1996 – nimeni altul decât fiul Ninetei Duca, viitoarea doamnă Kogălniceanu.
Se vede treaba că aceste „capricii spiritual-sentimentale” ale Marucăi nu-l deranjau pe soţul acesteia, fiul „Nababului”, din moment ce Enescu era un invitat permanent al Palatului Cantacuzino (actualul Muzeu Naţional „George Enescu” de pe Calea Victoriei) unde susţinea, de fiecare dată, concerte la vioară sau pian. De altfel, nici domnul fost primar general al Bucureştilor şi ministru al justiţiei (1910-1914 şi 1916-1918), Mişu Cantacuzino nu era uşă de biserică. Sfârşitul i-a fost, pe cât de neaşteptat, pe atât de tragic. A murit în anul 1928, într-un accident de automobil, pe Valea Oltului, lângă Călimăneşti. Era însoţit de o superbă femeie, nimeni alta decât Nely, sora Marucăi!
Dar, să revenim la eroii povestirii noastre. În toţi aceşti ani, de când s-au cunoscut şi până la căsătoria lor în 1936, George Enescu a făcut un adevărat du-te-vino între Paris şi Bucureşti, susţinând concerte care constituiau, de altfel, sursa principală a veniturilor sale. Din banii strânşi, mai ales după turneele din America (1923-1924), acesta îi face cadou Marucăi „Vila Luminiş” din Sinaia, oază de linişte şi de meditaţie creatoare, unde apele limpezi ale Prahovei se rostogolesc vijelios la vale. Loc de odihnă, dar şi de mirifică inspiraţie – gândea Enescu! Vila a fost construită după planurile arhitectului Dudescu, dar, mai ales, după sugestiile, până la cel mai mic amănunt, ale compozitorului. Aici şi-a desăvârşit capodopera sa „Oedip”. Aici i-a cântat-o integral, la pian, lui Emanoil Ciomac, cel care îi tradusese libretul, din limba franceză.
Nae Ionescu – noua stea a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti
În neastâmpărul său vital, marcată de demonul căutării şi al improvizaţiei, Maruca invită, la una din memorabilele ei „serate muzicale”, şi pe Nae Ionescu – noua stea a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
Frumos, cu maniere alese, fermecător în conversaţie, Nae Ionescu zdrobise nu doar inimile studentelor sale, ci şi pe cele ale protipendadei feminine din Bucureştiul interbelic. Era o inteligenţă vie, cuceritoare. Generaţia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu etc., îşi făcuse din el un idol! Ochii săi, de hipnotizator, peste care se arcuiau două sprâncene groase, alura tinerească, de sportsman (era cu aproape 13 ani mai mic decât Maruca!), ţinuta „superioară” a discursului, în care sofismul era la mare preţ, au dat-o gata pe imprevizibila „prinţesă”. „Pinx” – în pofida memorabilelor sale dovezi de sinceră şi statornică afecţiune-devenise o simplă amintire!
Nicolae Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române