Aflată la a doua sa carte, Elena C. Buzea Abagiu ni se dezvăluie, de această dată, nu doar ca un „apostol” de tip haretian, ci şi ca un meticulos cercetător al trecutului istoric al comunei Lopătari, acolo unde a văzut lumina zilei, şi unde, preţ de un deceniu, a fost un dascăl apreciat.
Dacă prima sa carte se constituie într-un cortegiu de amintiri „de dincolo de catedră”, amintiri marcate de împliniri, dar şi de nenumărate greutăţi în
exercitarea profesiei de „dascăl de ţară”, cartea de faţă reprezintă un exerciţiu de voinţă de a lăsa în urma sa „un nume adunat pe-o carte” în adevăratul sens al cuvântului. Cu pasiune şi minuţie, Elena C. Buzea Abagiu face investigaţii la arhive, adună date de la bătrânii satului, care ştiu multe despre frumoasa comună Lopătari, dar se apleacă îndeosebi asupra modului de a gândi şi de a trăi al lopătărenilor.
Pentru cei care nu cunosc toponimia locului, vom preciza că respectiva localitate este ultima comună care încheie lanţul aşezărilor omeneşti de pe Valea Slănicului. Situată dincolo de un „munte de sare”, cu sate „spânzurate” pe înălţimile munţilor din jur, locul cel mai înalt fiind Plaiul Nucului, comuna Lopătari capătă, sub pana doamnei Abagiu, toate culorile curcubeului.
Anotimpurile se succed aici parcă mai încet ca la şes, viaţa şi relele din câmpie o ating mai greu, localitatea fiind aşezată între culmile „trufaşe” ale munţilor, de un pitoresc aparte.
Autoarea îşi intitulează cartea „Lopătari – ţinut de legendă” urmărind pas cu pas devenirea în timp a acestei localităţi, întrucât, scrie domnia sa, „este important să nu trecem neobservaţi, anonimi prin viaţă. Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi am lăsa ceva în urma noastră, pentru cei de azi, dar, mai ales, pentru cei de mâine!”
Se vede cu ochiul liber, cum zice românul, că autoarea este îndrăgostită de ţinuturile lopătărene, pe care le găseşte atât de pitoresc descrise de Alexandru Vlahuţă, ori de Dumitru Serbescu-Lopătari.
Pe Alexandru Vlahuţă l-a impresionat „Focul viu” de la Lopătari ca şi frumuseţea locurilor din arealul Meledicului, ori Mocearului.
Cercetătorii în domeniul istoriei ne precizează că respectivele ţinuturi sunt locuite de peste două mii de ani, că sumarele descoperiri făcute aici aparţin Culturii Monteoru. Ei vorbesc despre „Focurile nestinse” găsite în hronici ca „Focurile vii” ce astăzi se află încă în punctul Smoleanu din satul Terca.
Legendele locului sunt fascinante, cum e cazul legendei „Muşile Păpuşile” – descrisă atât de frumos de învăţătorul Dumitru Serbescu-Lopătari, personalitate de frunte a comunei care a trăit între anii 1883-1954.
Denumirea comunei, conform istoricului Basil Iorgulescu (al cărui important Dicţionar geografic, statistic, economic… autoarea l-a menţionat) provine, conform legendei, după care Negru-Vodă şi-a înzestrat cei trei viteji căpitani, Beşliu, Goidea şi Lopătărea cu ţinuturile de sub păduri. De la Lopătărea, ce-a primit teritoriul de la izvoarele Slănicului, provine denumirea de Lopătari.
Altă legendă menţionează că oamenii locului, înconjuraţi de păduri, confecţionau lopeţi din lemn pentru nevoile curţii domneşti şi ale Mănăstirii Vintilă Vodă (care exista pe la 1532).
Comuna Lopătari este atestată documentar pe la 1579.
Despre toponimia localităţii autoarea mai aduce cititorului încă o variantă, cea a ziaristului Corneliu Ştefan care menţiona că Lopătari este de origine geto-dacică şi provine de la vechiul cuvânt „lapodar” – care înseamnă foc viu şi puternic.
Locuitorii au ajuns să perpetueze numele dacic care prin vreme a ajuns Lopătari, dovadă a continuităţii unei populaţii stabile pe aceste meleaguri.
În lucrarea „Toponimia românească” lingvistul Iorgu Iordan menţionează că şi în legende îşi au obârşia unele denumiri. „Odată, demult, pe vremea năvălirii tătarilor, care ajunseseră până în zona Lopătari, au văzut două surori, fete foarte frumoase. Fetele au fost urmărite de tătari pentru a fi prinse şi duse în robie. Acestea au fugit din calea năvălitorilor şi au ajuns la un mal înalt. Au preferat moartea decât să fie duse în robie. Au făcut gestul fatal al demnităţii, aruncându-se în prăpastie. În cădere şi-au zdrobit trupurile neprihănite în stâncile de piatră, sângele lor înroşind malul neîndurător, rămânând până astăzi sub denumirea de Malul Roşu”.
Comuna Lopătari are astăzi o suprafaţă de 10332 ha, din care pădurile ocupă peste 6000 ha, păşunile şi fâneţele la un loc peste 3000 ha. Numărul locuitorilor a crescut de la an la an atingând astăzi cu puţin sub 5000. Datorită acestui fapt principala preocupare a locuitorilor a rămas creşterea vitelor şi păstoritul. Ulterior s-a dezvoltat şi industria lemnului prin exploatarea bogatelor păduri de foioase şi conifere.
Autoarea recunoaşte cu sfială că: „M-au fascinat locurile natale care mi-au legănat copilăria şi
mi-au încântat tinereţea, picurându-mi în suflet trainice sentimente de dragoste şi preţuire a plaiurilor din care m-am ridicat”.
Sunt redate cu fidelitate aparte datinile şi obiceiurile lopătărenilor legate de naştere, cununie (nunta), ca şi cele de înmormântare. Acest ciclu autoarea îl redă cu lux de amănunte în ideea ca tradiţia să perpetueze în veac.
Oamenii locului sunt din fire oameni paşnici, harnici şi primitori, bucuroşi de oaspeţi. Pasul lor domol, trupul parcă chinuit, aplecat în faţă, te-ar face să crezi că duc cu ei o povară pe care cu greu o suportă. Totul este aparenţă. Cei mai renumiţi dansatori de pe Valea Slănicului au fost şi sunt cei din Lopătari (Terca). Aici a existat o familie Perţea – cei şase fraţi Perţea – între care cel mai în vârstă dansa brâul cu foc la 90 de ani. Ba mai mult, Moş Perţea Gheorghe învelea locuinţele lopătărenilor cu şindrilă, cocoţat în vârful casei, fără a avea „chingi de siguranţă” ca alpiniştii de astăzi.
Învăţătoarea Elena Moroianu a fost şi a rămas una din cele mai împătimite păstrătoare a tradiţiilor locale. Generaţii şi generaţii de copii au deprins jocul bătrânesc, artistic de la acest neobosit cadru didactic.
Cartea doamnei Abagiu se citeşte cu bucuria pe care ţi-o provoacă o lectură captivantă.
Deşi abundă în date, absolut necesare oricărei monografii, autoarea reuşeşte să le facă mai puţin obositoare la lectură întrucât este o neîntrecută povestitoare de „parcă asculţi la gura sobei poveştile din anii copilăriei spuse de cei bătrâni”.
Şi acum o altă observaţie, cartea aduce un prinos de recunoştinţă fiilor comunei Lopătari care s-au jertfit în primul şi al doilea război mondial. Nu de puţine ori în ani, clopotele bisericilor din cele şase sate ale comunei dau glas, îşi modifică ecoul printre pădurile din jur, chemând locuitorii la sfânta liturghie de pomenire a celor trecuţi în eternitate.
Monografia doamnei Elena Abagiu dă bătălia aprigă pentru drepturile moşnenilor nu de puţine ori surpate de cei aflaţi la putere. Tot aici ne descrie cu minuţiozitate străduinţele înaintaşilor pentru dezvoltarea învăţământului în satele comunei Lopătari, dând exemple de „apostoli” care şi-au închinat viaţa acestei nobile misiuni de-a duce lumina slovei în toate casele de munteni.
Cartea conţine şi o multitudine de ilustraţii care o fac şi mai atractivă, ca să nu mai vorbim de hărţile şi documentele vechi care ilustrează fericit această monografie, plină de date, fapte şi legende.
Buzea Abagiu, Elena C. – Lopătari. Ţinut de legendă: studiu monografic. Prefaţă Nicolae Peneş. Buzău: Editgraph, 2009.
Nicolae Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România Laureat al Academiei Române