Trăite nu demult de oameni pe care avem deseori ocazia să-i întâlnim, situaţiile absurde create de regimul comunist au devenit astăzi, uşor-uşor, adevărate legende. Din tema „supravieţuirii în cumunism”, OPINIA vă prezintă una dintre întâmplările tragico-comice petrecute în redacţia singurului ziar buzoian din anii ’80.
În cercul închis cu lozincile şi defilările obligatorii de 1 Mai şi 23 August, cu învârtelile legate de hrană, şi o presă folosită pentru propagandă, se întâmpla totuşi ca unele evenimente să scape controalelor „maşinăriei de partid”, creîndu-se astfel situaţii halucinante, desprinse parcă din teatrul absurdului. Una dintre ele o vizează pe Elena Ceauşescu, cea care era sărbătorită cu mare fast în toate publicaţiile vremii cu ocazia zilei de naştere, pe 7 ianuarie.
„Ziariştii din perioada comunistă aveam o adevărată spaimă legată de Cenzură. Aşa se face că cei de la fostul Viaţa Buzăului, publicaţie care după Revoluţie s-a transformat în OPINIA, aşteptam cu sufletul la gură dimineţile să vedem dacă ziarul se află pe tarabe. Era cel mai concret semn că nu s-a strecurat vreo greşeală, situaţie în care se crea un adevărat scandal politic. Un articol care deranja îţi putea aduce excluderea din Partid şi rămâneai fără muncă. Dacă era vreo problemă, toate ziarele ar fi fost retrase de pe piaţă şi de aceea verificam dimineţile, la 7.30, dacă Viaţa Buzăului este la chioşc”, povesteşte fostul ziarist Aurel Burlacu.
În anul 1985, articolul elogios dedicat Elenei Ceauşescu pe prima pagină a cotidianului Viaţa Buzăului avea să le producă fiori reci celor 12 ziarişti buzoieni. Sub titlul „Fierbinte omagiu”, articolul a cărei fotografie o înfăţişa pe prima doamnă se încheia pe pagina întâi cu fraza: „…întregul popor omagiază, cu cel mai înalt respect şi deosebită consideraţie, cu neţărmurită dragoste şi profundă recunoştinţă pe tovarăşa Elena Ceauşescu, fiică devorată a clasei muncitoare….”. Şi asta în condiţiile în care tirajul ziarului era de 25.000 de exemplare.
„Dimineaţa ziarul era la chioşc, deci nu ne-am făcut griji. Când ne-am uitat pe el am văzut greşeala. A fost un scandal monstru. Noi am sperat că nu se aude. Redactor şef era Mihai Bâzu, parcă, iar eu scriam pe Social. Aşteptam cu sufletul la gură să sune de la Partid pe firul direct, dar am văzut că vin securiştii peste noi. Ei îl informaseră deja pe primul secretar Ion Sârbu că tovarăşa era „dovorată” şi vroiau să verifice cine se face răspunzător pentru a comunica mai departe la Bucureşti. Au început ancheta şi toţi eram speriaţi”, îşi aminteşte Aurel Burlacu.
De la redactori până la tipografi, anchetaţi de Securitate
Fostul ziarist povesteşte că oamenii Securităţii au început să ancheteze rând pe rând oamenii care aveau sarcina să citească articolul şi să dea „bunul de tipar”.
„Articolele erau scrise de redactori, văzute prima dată de şeful de secţie, apoi ajungeau la secretarul de redacţie şi la redactorul şef. Odată primite aprobările, se ajungea în tipografie la linotip (n.r. – maşină tipografică care prin apăsarea unor clape culegea şi turna literele în rânduri întregi). Aici era verificat de către <capul limpede> şi la final de doi activişti. Ca la fiecare ziar, şi la noi erau doi activişti care aveau sarcina din partea Comitetului Central al PCR să verifice bunul mers al ziarului. Securitatea a anchetat redactorii, au văzut manuscrisele care erau corecte, apoi au ajuns la tipografie. S-au uitat la matriţele cu litere din plumb şi era bine, era cuvântul <devotată>”, a mai declarat Aurel Burlacu.
După verificări riguroase, securiştii aflaţi în control au ajuns la concluzia că nu este vorba despre o greşeală umană, ci aşa cum spune astăzi fostul ziarist de la Viaţa Buzăului: „Dumnezeu sau dracul îşi băgase coada!”.
„S-a dovedit că problema era provocată de matriţa de plumb a primului „t” din cuvântul „devotată”. Mai exact, s-a imprimat doar jumătate din litera „t”, astfel încât semăna cu „r”. De aici „devorată”, în loc de „devotată”. Securiştii s-au convins, dar ne suna lumea şi ne întreba: „Cum e mă cu fiica aia de pe prima pagină de la voi?!”. Când auzeam, trânteam telefonul de frică”, îşi aminteşte ziaristul buzoian.
Cum funcţiona tipografia cu linotip
Linotipul este o maşină de cules, dotată cu o tastatură relativ asemănătoare cu cea a maşinii de scris (ceva mai complexă, însă). Linotipistul fixează, conform indicaţiei din manuscris, formatul rândului (lungimea acestuia în cvadraţi), alege caracterul literei şi textul iese cules rând cu rând (plăcuţe de plumb, cu literele pe muchie, în relief). Maşina are un cazan în care se topeşte plumbul şi o magazie de matriţe pentru litere, cu caractere şi mărimi diferite. Înainte de apariţia acestei maşini, complexă pentru vremea ei, textul se culegea manual, adică literă cu literă, de către zeţar. Avantajul linotipului este viteza de culegere şi, implicit, aranjarea cuvintelor în rânduri. Zeţarul, devenit paginator, ia aceste rânduri şi le aşează în ordine în pagină (o ramă metalică). Dezavantajul este că, dacă apare o greşeală într-un cuvânt sau dacă nu ai cules un semn de punctuaţie, trebuie să reculegi întregul rând, cu riscul de a face, din grabă sau neatenţie, altă greşeală.