Buzoianca Oana Camelia Șerban este unul dintre „copiii de aur” ai Buzăului. Absolventă a Colegiului Hasdeu, tânăra de 23 de ani și-a făcut debutul scriitoricesc încă de la 17 ani, iar astăzi face parte dintre editorialiștii ziarului Adevărul.
Și-a început cariera de scriitor debutând cu volumul de lirică modernă: Camelii fără plus, Ed. Omega, 2007. Au urmat apoi: Silogismele Agape-ului, Ed. Vega 2008; Sofisme pentru Calliope – Scurt tratat despre monadele poeziei, Ed. Lorilav, 2010. În iulie 2012 a lansat în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest volumul de filosofie Moartea fericirii light: de la reforma etică spre metafora estetică, Ed. Ars Docendi, Universitatea din București, urmat de volumul de estetică. Așa a fost, se-ntâmplă-n viață, Ed. EditGraph. Este absolventă a Facultății de Filosofie, modulul de Istoria Filosofiei și Filosofia culturii. În prezent este masterandă a programului de Istoria și Circulația Ideilor Filosofice din cadrul aceleiași universități. Semnează editoriale la Adevărul, Actualitatea și Lapunkt, în cadrul platformelor de societate, politică și cultură. Pregătește în continuarea acestor materiale volumul Actualități Urbane, Odiseea spectacolului fără virtute Ed. Ars Docendi. Pe lângă toate acestea este membru fondator al Centrului cultural Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Marin Ifrim: Stimată domniță Oana Camelia Șerban, sunteți printre foștii elevi ai Colegiului Național „B. P. Hașdeu”, care, imediat după absolvire, ați avut un start debordant în publicistică. Cum și cât credeți că v-a influențat acest Colegiu de top în lejeritatea cu care scrieți acum?
Oana Camelia Șerban: Sunteți unul dintre puținii oameni care mă știu de pe atunci în toate cele ale condeiului. Scriam pentru că gura mea nu apuca să (își) spună ce ar fi putut să lase pe seama mâinii și a zvâcurilor din scris. Hasdeu a știut să speculeze ontologia scriiturii (a mea, și a multor altora care s-au convins că acestea sunt darurile eternei reîntoarceri, un soi de înmulțire a talanților cu har, nu doar cu oarbă responsabilitate). Așa am ajuns, poate, să fac din narațiunile vieții cotidiene pagini pasagere dintr-o carte. Nu am simțit niciodată că am același flow în publicistica măsurată, în ziare, în așa zisa-gazetărie. Mi-am malformat scrisul. Alții zic că l-am scuturat. Dar fiecare pasăre pe limba ei piere. Am fost silită de circumstanțe să învăț să fac jurnalismul cultural altfel- fast-minute, despre fast-life. Pe vremea în care eram în Hasdeu, nici nu îmi îngăduiam să citesc genul de scriitură pe care am început, cu un condei de weekend, să îl cresc în ultimii patru ani. E ceva ce nu am apucat să îmi explic – poate din pricina faptului că nu am dozat suficient elan vital către asta dar în Hasdeu scriam numai lucrări cu cap și coadă. Nu îmi permiteam să fac cosmologia scriiturii la scară redusă, și într-un fel bizar, poate al tinereții de atunci, cu micile ei sincope de pârguire, îmi plăcea să citesc orice mi-ar fi putut da un om complet. La rândul meu, am vrut să fiu un om complet, măcar din perspectiva ideilor, dacă nu și a sufletului. Fugeam de oamenii sfârșiți, dar a venit și vremea în care Papini m-a prins de picior și mi-a dovedit, cu toată literatura omului sfârșit, că aceste simptome sunt tipice oricărui organism literar hibrid (așa cum sunt cele care s-au născut din filosofie și literatură și au fost crescute, mai apoi, de artă). Citeam însă capricios, și dincolo de ceea ce mi se dădea canonic, citeam orice fel de literatură, orice fel de cugetare cap-coadă. Cărți. Aveam alergie la articole, iar acum, adaptându-mă unui tipic al cercetării academic, trăiesc cu ele și niciodată din ele. Nu e nostalgic când privești înapoi, ci regresiv: nu reușesc să mai construiesc nimic din suplețea condeiului de atunci. Făceam din proză o terapie a pasiunilor dar nu scriam niciodată eseistică ori ficțiune. În Hasdeu am avut conștiința scriiturii epurate, un dar al poeziei. Acum scriu enorm și niciodată nu recitesc ce am scris. Îmi cresc cărțile ca pe niște copii, mușc din mine să le aștern și le dau mai departe. Sunt o denaturată din punctul ăsta de vedere. Nu am mai recitit vreodată un eseu, o carte de specialitate sau o culegere de editoriale pe care le-am scris. În schimb, când vreau să mă (re)apuc și să mă (re)dau propiului Sine, îmi reiau volumele de lirică și îmi dau seama că toate au venit cu un preț. De când am îmbrățișat filosofia, cu toate dezamăgirile și crâmpeiele ei de fericire, am trecut poezia în conștiința memoriei și am păstrat, pentru moment, lucrările scripturale, așa-zis, narative. Eseistică, ficțiune, filosofie. Nimeni nu știe că la trei ani după ce plecasem din Hașdeu, întorcându-mă într-un fel bizar, ca aducere-la-sine a absenței în prezență, prin realizarea Centrului Cultural Hașdeu, s-a dezghețat ceva din ce pusesem, la plecare, dar complet neintenționat, deoparte. Ceva din poezie. Dar rămâne secretul nostru, pentru timp. Al nostru și al celor care or să știe să facă din cartea dvs. de interviuri ceva mai mult decât o opera aperta. Una peste alta, Hașdeu mi-a naturalizat condeiul- în privința asta, îmi reiau crezământul așternut în una din ultimele mele cărți- Așa a fost, se-ntâmplă-n viață. E la mijloc cazuistica patologiei împrumutate: Hasdeu (asumat nu doar ca trend cultural, ci ca o sumă de ființe care au rămas, pentru mine, mentori timpurii și prieteni autentici, dintre aceia care foarte rar știu să învețe și să asculte, să iubească și să ierte, să fie departe și totuși să le rămâi) a actualizat o potență care, dacă aș fi fost în altă parte, ar fi fost fie întârziată, fie uitată. Aș fi pierdut o menire dacă nu aș fi fost acolo- îmi vine să zic mereu aici, când vorbesc despre Hasdeu, poate și din pricina faptului că legătura noastră a continuat să crească, odată cu mine. Mai e ceva: lejeritate înseamnă stăpânire de sine, curajul de a da unei idei un corp potrivit și demnitatea unei morți lucide, dacă se dovedește că nu a fost tocmai cea mai bună teză scrisă vreodată. Hașdeu și consecuția filosofică au făcut casă bună pentru mine. Nu au liberalizat condeiul, dar l-au naturalizat.
M. I. : La ziarul „Adevărul”, unul dintre marile cotidiene de după 1989, prin ce împrejurări ați devenit titular de rubrică? Vă place așa de mult gazetăria?
O. C. Ș. : Aveam un coleg și un amic drag în echipa Adevărul și atunci când platforma de bloguri a debutat, am fost unul dintre oamenii de pe listă. Nu știam ce să fac cu un blog. Pentru mine era un echivalent nereușit și public al jurnalului spovedit altora, al vorbirii cu sine dezvăluite. Un soi de Căile către Sine ale lui M. Aurelius. În plus, eu îmi creșteam adevărurile mele, iar semnătura unui blog marca Adevărul însemna, cel puțin în primă fază, un proiect de sinceritate și conștiință publică. Pentru un absolvent de filosofie (la vremea aceea eram încă studentă) venea ca o binecuvântare o platformă de societate, politică sau cultură. Nu e o scriitură regulată, barometrizată, dar e fundamental transfigurată de mediul de cafenea virtuală, de sofismele care cresc sub pagina ta ca note de subsol, de zvâcurile cu care ai scris cu litere de o șchioapă un material care pare dintr-un alt film decât subiectele de pe ordinea de zi, cele care prefac apa în vin și îmbată conștiința cititorilor de breaking news. Gazetăria nu era marea mea pasiune-sunt o fire mai intimă, de fel – dar ceea ce e ciudat e că în timp, dacă întârziam cu o zi materialul, începea să mă muște o conștiință a culpei. Semn că gazetăria m-a responsabilizat din perspectiva condeiului public, al dialogului asumat cu ceilalți, dospit deopotrivă de mine și de ochii cu care nu mă văd niciodată. Am început să cresc alergii pentru lipsa răspunsurilor care vedeam că întârzie uneori de la anumiți colegi de breaslă pentru cititori, apoi am înțeles că nu strică să aplici butada lui Wittgenstein și tacit, să îi lași să înțelegi că dincolo de perisabilitatea intenționalității scriiturii care face și dintr-o gaură de ziar o opera aperta, despre ceea ce nu se poate vorbi e bine să se tacă. Am uneori mișcări de teatru absurd și alteori un adevărat performance editorial. Gazetăria se mănâncă mai întâi cu judecăți de gust și mai apoi cu argumente, așa s-au străduit niște cititori să mă învețe. Eu sunt old-fashion: cred că nu există o consecuție între cele, ci că vin la pachet.
M. I. : Din câte știu, scrieți cu lejeritate poezie, eseu, articole cu tentă socială. Ce viitor considerați că ar mai avea scriitorul român în condițiile unei integrări europene destul de anevoioase în aproape toate domeniile?
O. C. Ș. : E pericolul globalizării și interdisciplinarității. Treptat, toată lumea se pricepe la toate și schizoidia e perfectibilă, titrată, premiată. Cred că europenitatea înseamnă o privire ad radices. Integrarea e doar politică sau comunitară. Scriitorul a trecut însă, sub incidența postmodernismului, în icoana ființei de mucava, a intelectualului legendar care stă pe la curtea vreunui exponat politic, transpunând într-un discurs epurat de referințe directe, întreaga sa ideologie într-un partizanat de masă pentru putere sau pentru opoziție. Aceasta riscă să fie nefericita percepție acordată scriitorului ca intelectual cu condei public, pusă sub umbrela integrării. Există însă și o imensă poftă de lectură, una făcută de poftă, deseori asociată sistemului literaturii de consum. Personal, cred că e un trend pozitiv: de la scrieți, numai să scrieți, am alunecat în citiți, numai să citiți. E blamabil?! Și-atunci, ce viitor îi mai rămâne scriitorului român în asemenea condiții? Simplu. Cel pe care și-l scrie. Viitorul oricărui scriitor zace în trecutul lui: în ceea ce s-a scris, publicat, ascuns.
M. I.: Vă rog să evocați o întâmplare din timpul liceului, ceva care nu se poate uita niciodată…
O. C. Ș.: Am o serie de întâmplări fericite, cazuistici de memorie. În liceu mi-am publicat prima carte, mi-am dat seama când e momentul oportun să aleg filosofia, de ce nu pot să renunț la naturalizarea sentimentului didactic, când mi-au lipsit oameni și când mi-au prisosit dorințele. Cred că cea mai fericită amintire e întâlnirea Magdei, când am plecat, în anul I, la o olimpiadă. Am rămas prietene. Rectific: surori. E singura întâlnire de suflet din cei patru ani. M-am întâlnit pe mine, altfel. Totodată, ea primește de fiecare dată manuscrisele mele, la cald.
M. I.: Pe vremuri, din cauza cenzurii, a accesului greu la tipar, exista cunoscuta sintagma „literatură de sertar”. Prostul mers al economiei în general, readuce această sintagmă în actualitate. Cum vedeți noua cenzură, cea economică ?
O. C. Ș.: Literatura de consum a devenit literatura de sertar. Costă să publici, costă să fii publicat, costă să cumperi cărți, costă timp să le citești. De la managementul timpului, la cel al resurselor, literatura a devenit business. Din nefericire, editurile au devenit simboluri ale unor elite cosmetizate ca bresle literare. Titanii sunt cei care joacă în liga mare, a editurilor de categoria A. Alții se citesc între ei, fac din subzistența unei edituri existent unei tipografii. E un genocid haric, să pui cifre peste suferința, fericirea și dragostea de condei a unui talent. Dar se întâmplă. Harul nu se dă în rate și nu crește cu dobândă. Mulți au încă literatură de sertar. Măcar, în ciuda sorții, să nu revină asupra ei, la vreme îndelungată după ultimul timp. O carte ajustată, rescrisă, e altă carte. Așa se nasc scriiturile mutante. E însă cenzura mâinii invizibile: spuneți-mi dacă poți să arăți către cineva și să spui că el poartă culpa pentru asta. Nici nu ar fi moral să o faci, dar nici posibil: pentru că nu există. Există însă și argumentul advers: e un mecanism de control – filtrele publicării sunt maniere de a cerne autorii consacrați de amatori. Există și editori care au ochi imparțiali pentru judecăți de gust.