Ieri s-a împlinit un secol de la nașterea Seniorului politicii românești, Corneliu Coposu, un centenar trecut sub mare tăcere, voluntar sau nu, oricum umbrit de poveștile horror care țin, de doi ani, paginile
întâi ale mass-media: duelurile verbale dintre președinte și premier, magistrați ajunși după gratii, convulsiile unui partid istoric ce încearcă, în subteran, să-și regăsească identitatea, mișcări de trupe în lumea fotbalului, plus micile dramolete ale damelor de companie care împânzesc ecranele televiziunilor atunci când politicienii de astăzi tac răpuși de oboseala propriilor minciuni.
Ba nu, și vizita vicepreședintelui american, care tot despre corupție a spus primele cuvinte pe pământ românesc. Dacă alegerile pentru Parlamentul European sunt de mult la coada listei cu știri, centenarul Coposu a fost la “și altele”.
Soarta a vrut ca Seniorul să fie un om singur. Să fie lăsat singur până și de cei care au obținut poziții politice, vremelnic ocupate, datorită sacrificiului plătit cu sănătatea subredă și cu dispariția din această lume a lui Corneliu Coposu. Dacă nu vi-i amintiți, vă spun că aceștia sunt șacalii care s-au bătut, chiar și la propriu, pe moștenirea politică și pe testamentul Seniorului, aruncându-și unii altora același ,,Mi-a promis mie Coposu înainte de a muri”. Și care au înmormântat, câțiva ani mai târziu, partidul pentru care Seniorul și-a jertfit întreaga viață.
Iar o bună parte dintre torționarii săi moderni, cei de după 1989, rânjesc și acum din diverse poziții comode, fie prin faptele și vorbele politicienilor pe care i-au creat.
Și, în acest timp, Cornelui Coposu este trecut la ,,și altele”, plătind astfel îndrăzneala de a-și dori o Românie modernă, europeană.